Un nume aflat și acum în memoria celor care au trăit pe viu câștigarea primului titlu național al lui FC Argeș, la finalul sezonului 1971-1972, este cel al lui Remus Vlad, care, pe 19 ianuarie, împlinește 79 de ani. Fostul fundaș central a jucat 175 de meciuri și a marcat 4 goluri pentru FC Argeș.
Acesta a fost căpitanul echipei în sezonul în care piteștenii au câștigat primul titlu, dar și în dubla cu Real Madrid. Fostul mare fotbalist ne-a povestit, printre altele, cum a devenit căpitanul echipei, deși Dobrin era favoritul suporterilor, dar ne-a vorbit și despre una dintre pasiunile lui de dincolo de gazon. Căpitanul cu care Argeșul a învins sistemul și a luat primul titlu de campioană și-a început aventura fotbalistică în satul Cinciș, la nici 10 kilometri de Hunedoara, un sat ajuns sub un lac între timp. Nu își amintește viața fără fotbal.”Prima dată… în curtea casei. Aveam o minge de gumă, dădeam în poartă de mă ustura piciorul…” Așa a început totul!
Domnule Remus Vlad, cum ați ajuns în Trivale?
- Am poposit acolo în 1968 și am petrecut șase ani foarte frumoși. Cei de la FC Argeș, prin președintele Puiu Rapaport, au venit să mă convingă. Au venit pentru mine la Hunedoara. Am jucat un amical, câte o repriză pentru fiecare. Eu mă pregătisem cu Dinamo, efectuasem cantonamentul în Turcia cu dinamoviștii, dar cei de la Corvinul Hunedoara nu au dorit să-mi dea dezlegare. Evident, era o dezamăgire că nu am ajuns la Dinamo.
„Nu vă mai supărați, noul căpitan trebuie să fie Remus Vlad”
Cum ați devenit căpitanul echipei FC Argeș?
- Am ajuns căpitan la FC Argeș după ce Barbu a plecat în Turcia, la Beșiktas. A avut loc un turneu de vară, în Serbia, unde trebuia să se stabilească noul căpitan. S-a făcut un fel de alegere între jucători. Dobrin a fost factorul decisiv.
„Nu vă mai supărați, noul căpitan trebuie să fie Remus Vlad. Nu e golan, vagabond, la ora 10 este în cameră, e serios. Nu este ca noi”, a spus Gicu Dobrin. Așa am ajuns să port banderola de căpitan.
Eram un profesionist, nu un rebel. Am fost lider și când erau lucrurile în impas, eram solicitat să fac ordine. Eram diplomat și știam să vorbesc cu Dobrin și cu alții, care erau mai înflăcărați. Liderul nostru era Dobrin. Pentru el venea lumea la stadion, el era favoritul tuturor, era genial.
Vă propun să deschidem împreună cutia cu amintiri legate de FC Argeș.
- Cu mare drag accept provocarea. Două momente îmi vin în minte. Prima amintire este legată de sezonul 1968-1969, când ne luptam pentru evitarea retrogradării. Am jucat un meci decisiv, în ultima etapă a acelui sezon, în deplasare, la Târgu Mureș, și am învins cu 3-0. Dacă pierdeam jocul, retrogradam. Antrenorul nostru era Titi Teașcă, era foarte meticulos și punea mare preț pe disciplină. Înainte cu o zi de meci am efectuat antrenamentul oficial, iar antrenorul ne-a făcut o „injecție” psihologică ce ne-a dat aripi, ne-a mobilizat atât de tare încât am zburdat pe teren. Ne tot repeta în timpul antrenamentului: „Vai de mine, sunteți foarte buni, cei mai buni! Trebuie să opresc antrenamentul, atât de bine vă comportați!”
Nu vă spun ce-a urmat după joc, a fost formidabil! Am ajuns în Pitești și lumea ne aștepta pe marginea bordurii cu flori în mână, de parcă era o vizită oficială a vreunui șef de stat. Din Găvana și până în centru, la Casa Armatei, oamenii ne aplaudau și aruncau cu flori în autocarul nostru. Atunci am trăit cel mai frumos moment din viața mea de fotbalist. Ne-au așteptat și ne-au felicitat toate oficialitățile județului, de parcă am fi câștigat vreun trofeu.
„Cu lăutarii după noi…”
Ați mai trăit un moment similar și atunci când FC Argeș a câștigat primul titlu din istorie.
- Sincer să fiu, episodul din 1969 a fost mai frumos decât cel trăit după adjudecarea titlului. Ce-i drept, și atunci am avut parte de un moment „parfumat”, metaforic vorbind. De ce? Pentru că eram campioni cu o etapă înainte de final. Bătusem pe UTA și celebram deja titlul de campioni. În ultima etapă am jucat cu Dinamo, în deplasare. După meci, în București, aveam un botez. Jercan își boteza copilul, iar eu eram nașul. Am plecat să jucăm cu Dinamo, dar cu lăutarii după noi în autocar. Am bătut, 3-2, apoi botezul, apoi înapoi la Pitești, cu aceiași lăutari în autocar. Amintiri senzaționale. Erau vestiți lăutarii Matache și Ciontică, ei ne-au delectat la botez. I-am lăsat la restaurant și noi ne-am continuat drumul, am jucat meciul, apoi am mers și ne-am descătușat. A fost o seară magică, o petrecere în adevăratul sens al cuvântului. Nimeni n-a stat jos, toată echipa a dansat și s-a simțit bine.
Trei defecte și trei calități…
- Sunt organizat, pragmatic și un familist convins. La capitolul defecte, aș adăuga faptul că pun mare preț pe respect, iar lumea de astăzi este destul de parșivă; și încă un defect: sunt meticulos. De asemenea, mi-aș fi dorit să realizez mai multe în cariera de jucător, acesta poate fi marele meu regret. Am fost prea delăsător, deși resurse să ajung mai sus aveam suficiente.
Credeți în destin sau considerați că omul își face destinul cu mâna lui?
- Consider că totul este decis și aranjat de către Dumnezeu. Sunt credincios, merg la biserică ori de câte ori am ocazia, dar nu țin post, deoarece am avut o serie de problemele de sănătate.
Știți să gătiți?
- Mi-am descoperit latura aceasta după ce am renunțat la cariera sportivă. Îmi place să gătesc, mă dau în vânt după preparatele ardelenești. De exemplu, nimeni nu face gulaș ca al meu, zemos și condimentat… În mâncare trebuie să pui dragoste pentru a fi gustoasă. Nici măcar soția, Simona Magnolia, nu-mi face concurență atunci când prepar gulaș, îmi dă mână liberă.
„Sufletul mi-a rămas în Trivale”
Urmăriți evoluțiile actualei echipe a lui FC Argeș?
- Categoric. Sufletul mi-a rămas în Trivale. Sunt 3-4 echipe pe care le-am iubit mereu, printre care se numără și FC Argeș, grupare care m-a lansat în fotbalul mare. Am devenit campion acolo, am jucat la echipa națională de seniori. Și mă mai mândresc cu ceva. Sunt primul jucător de fotbal al Corvinului care a ieșit campion național. A venit apoi generația aceea cu Mateuț, Klein, Gabor, Andone.
În ceea ce privește actuala formație a lui FC Argeș, eu am mare încredere în Bogdan Andone, care e un necunoscut, dar are stofă de antrenor și poate duce Argeșul acolo unde îi este locul. FC Argeș ar trebui să se axeze foarte mult pe jucătorii din propria pepinieră, pentru că mereu a produs talente. Din păcate, fotbalul românesc este tot mai populat cu jucători străini ce ocupă locurile alor noștri. Este o realitate tristă.
Vă rog să transmiteți un mesaj suporterilor echipei FC Argeș…
- Amintirile fac parte din trăirile noastre… Suporterii au rămas aceiași, la fel de inimoși. Le mulțumesc și sunt mândru de ei. Îmi aduc aminte că am dat lovitura de începere a unui meci disputat la Hunedoara, între Corvinul și FC Argeș, anul trecut. Se aflau în tribună și suporteri piteșteni, care m-au aplaudat. Am fost primit cu aceeași căldură și la Pitești, la împlinirea a 50 de ani de la adjudecarea primului titlu național din istoria FC Argeș. Să ți se scandeze numele și după zeci de ani… este o senzație ce nu poate fi descrisă în cuvinte. E ceva unic, ceva prea frumos! Stimați suporteri, bunicii și părinții voștri au aplaudat și au susținut generația din care și eu am făcut parte, eram tineri atunci; acum e rândul vostru să-i încurajați pe actualii fotbaliști ai echipei FC Argeș, atât la bine, cât și la greu.
Citește și La ceasul amintirilor. Tănase Dima: „FC Argeş a fost prima mea dragoste”
Citește și La ceasul amintirilor. Doru Toma: „Am luat istoria bătrânilor noştri şi am dus-o mai departe”
0 Comentarii