Antrenorului datorită căruia despre FC Argeș se vorbește la superlativ în fotbalul românesc i se știu aproape toate secretele, dar despre omul Florin Halagian nu se cunosc foarte multe. Doamna Cornelia, soția marelui antrenor și cea care i-a stat alături cinci decenii, a acceptat propunerea de a ni se destăinui. Iată ce-am aflat!
„Tata nu voia să mă căsătoresc cu un fotbalist”
Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?
– Au trecut 64 de ani de când ne-am întâlnit privirile pentru prima dată, se întâmpla în anul 1961. Când l-am cunoscut, era în doliu, deoarece îi murise tatăl. Eu sunt piteșteancă get-beget, am copilărit în cartierul Craiovei, iar soțul meu juca la Dinamo Pitești. Ne-am văzut prima dată la un bal, care a avut loc la Casa Sindicatelor din Pitești. El a făcut primul pas… eu dansam cu un coleg de serviciu, apoi, Florin m-a luat deoparte și m-a întrebat dacă este prietenul meu. I-am spus că sunt singură. Auzind acest lucru, m-a invitat la un meci de fotbal pe stadionul din Ștrand, partidă care urma să se dispute peste trei zile. Mie îmi plăcea fotbalul, deoarece mergeam cu tatăl meu pe stadion. Să nu vă imaginați acum că eram vreo specialistă în ale fotbalului, dar pe vremea aceea mergeai pe stadion ca la un spectacol, atât era de frumos și de captivant!
La stadion m-am întâlnit și cu colegul meu de serviciu, ne-am salutat și am stat separat.
Am aflat că Florin îl întrebase pe acesta ce fel de persoană sunt și primise referințe foarte bune. Ne-am cunoscut în luna martie a anului 1961 și ne-am căsătorit șase luni mai târziu: pe 30 septembrie am avut cununia civilă, iar pe 1 octombrie am făcut nunta, la Casa Armatei. Tata nu voia să mă căsătoresc cu un fotbalist, deși mergea la meciuri. Când m-am întâlnit prima dată cu Florin, tata m-a trimis cu sora mea, care avea 12 ani.
Nașul nostru de cununie a fost un armean, era tehnician stomatolog, iar nașa era nemțoaică. Ulterior, aceștia s-au stabilit în America. Nașa a decedat în același an cu soțul meu, 2019. Cu trei ani înainte, eu și Florin am mers în vizită la ei, în Florida. În altă ordine de idei, eu și soțul meu am fost născuți în același an.
Și un alt amănunt: să știți că eu nu am fost casnică niciodată, am lucrat tot timpul. Când l-am cunoscut pe Florin, lucram la ICRA, la Alimentație Publică, acolo, în Pitești. Doi ani mai târziu, soțul meu a devenit student la Institutul de Cultură Fizică și Sport din București (ICEF), s-a transferat la Dinamo, iar eu nu puteam să rămân la Pitești. M-am mutat cu el și m-am angajat la Inspectoratul de Poliție al Capitalei, la contabilitate.
Ați stat alături de marele antrenor Florin Halagian cinci decenii. Vă rog să-mi spuneți cum era acasă, în sânul familiei, departe de fotbal, de agitație…
– Pe marginea terenului, soțul meu era recunoscut a fi un tip aparte, foarte coleric. Acasă era extrem de calm și foarte blând. Recunosc că după meciuri, mai ales când echipa pe care o pregătea suferea vreun eșec, era foarte trist, se gândea la ce nu reușiseră să obțină jucătorii pe care-i antrena. În rest, departe de nebunia din fotbal, era sufletul petrecerilor, mergeam foarte des la zile de naștere, de exemplu. Nu am lipsit de la nicio nuntă a jucătorilor pe care-i antrena. Eram mereu prezenți, iar Florin făcea spectacol, se transforma radical. Era jovial, glumea… Dar ca antrenor era, într-adevăr, o fiară, uneori. S-a dovedit faptul că și exigența este foarte benefică și aduce rezultate pozitive. Era foarte pretențios cu jucătorii, însă doar pe teren cerea totul de la ei.
Datorită soțului meu, mulți fotbaliști au ajuns nume grele ale sportului rege. Revenind strict la întrebările dumneavoastră, era un familist convins. Avem două fiice, Iuliana și Gabriela, și trei nepoate frumoase și deștepte: Adina Ester, 32 de ani, Laura Maria, 30 de ani, și Andreea Raluca, 27 de ani, toate absolvente de studii superioare, ele sunt mândria familiei Halagian. Pe una dintre nepoate am decis s-o cheme Ester, după numele mamei lui Florin. A fost o soacră bună, ne-am înțeles bine, a locuit șapte ani cu noi la București, după ce ne-am mutat acolo. A murit la o vârstă nu foarte înaintată, avea 73 de ani. Suferea de arteroscleroză, era mai neputincioasă; armenii au suferit foarte mult din cauza turcilor, care au făcut prăpăd. Fetele au venit mai târziu în viața noastră, am preferat să ne distrăm, să mergem la spectacole, la film, la diverse activități cultural-educative, apoi ne-am decis să avem copii. Și ne-a dat Bunul Dumnezeu două fete minunate! Am avut o viață foarte frumoasă împreună!
Citește și La ceasul amintirilor. Remus Vlad: „Gicu Dobrin mi-a dat banderola de căpitan de echipă”
„Când o vedea pe Gica în ușa localului, Dobrin încremenea”
Cu ce soții de fotbaliști v-ați înțeles mai bine?
– M-am înțeles foarte bine cu multe dintre consoartele fotbaliștilor, dar în special cu Gica, soția lui Nicolae Dobrin, un fotbalist pe care soțul meu îl prețuia enorm. Dar și Gicu avea un respect aparte față de Halagian. Of! Cum trec anii… cei doi joacă fotbal în cer…. Vreți să vă spun ceva despre Dobrin? Dacă nu era de găsit, soțul meu pleca împreună cu Gica să-l găsească. Ea știa cel mai bine unde se ascunsese Dobrin. Când o vedea pe Gica în ușa localului, Gicu încremenea, se ridica și pleca de la masă, venea la noi. Nu comenta niciodată. Am fost apropiați de familia Dobrin, i-am iubit mult pe cei doi, dar și ei au ținut la noi. Când Gicu Dobrin s-a îmbolnăvit și a fost internat la Spitalul Floreasca, mă duceam mereu la el.
Avea Florin Halagan un vis rămas neîmplinit?
– Da, acela că nu a antrenat naționala de seniori a României, deși ar fi meritat. Avea 32 de ani când a câștigat primul titlu cu FC Argeș, a fost un fenomen atunci. După ce a terminat facultatea, a predat pentru puțin timp ca asistent universitar, dar și-a dat seama că nu poate întreține o familie din salariul de profesor. A decis să devină antrenor de fotbal. A mers la Pitești, a pregătit echipa de tineret și a câștigat 11 meciuri consecutive. Apoi, secretarul Costandache de la partid l-a chemt și i-a spus că este timpul să preia echipa de seniori. Soțul meu a ezitat, dar s-a consultat cu tatăl meu și a acceptat. Tata era un bărbat deștept, terminase Facultatea de Drept. Așa a ajuns Florin Halagian să fie antrenorul primei echipe a lui FC Argeș.
Să știți că soțul meu a avut o singură echipă în suflet și în inimă, iar aceea s-a numit FC Argeș. A fost marea dragoste a lui. Se făcea foarte respectat în vestiar, era foarte bine organizat, mai ales la antrenamente, le pretindea jucătorilor seriozitate și disciplină, era foarte exigent. O dovadă elocventă a faptului că exigența dă roade este faptul că a luat-o pe FC Argeș de pe locul 11, plecase Ozon, și a reușit să obțină titlul, în anul 1971. Vă dați seama că a fost o mare realizare.
”În casă, Florin nu schimba nici măcar un bec”
Ca antrenor, toată lumea îl cunoaște pe Florin Halagian. Dar ca om, cum era? Vă ajuta acasă?
– Eu am făcut totul, am preferat să-l las să se focuseze pe meseria sa, am văzut cât de preocupat este și cât de mult iubește fotbalul. Concepția lui, ca antrenor, a fost să construiască o echipă care să funcționeze ceas, își dorea o formație competitivă care să joace rapid, să fie disciplinată și să aibă în componență jucători cu o viață extra-sportivă foarte ordonată. În casă, Florin nu schimba nici măcar un bec. Când aveam 70 de ani, am suferit o fractură de șold, normal că am stat în pat, iar soțul meu trebuia să aibă mai multă grijă de mine. Dar el nu știa nici să pornească centrala termică. Cu toate acestea, ne-am descurcat excelent.
A existat un secret al căsniciei cu marele antrenor Florin Halagian?
– Ne-am înțeles prea bine. Am avut multe bucurii și evenimente frumoase pe care le-am petrecut împreună. Și răul, și binele l-am trăit împreună. Nu am simțit că am făcut sacrificii, nici compromisuri. Ne-am respectat mereu și am avut mare încredere unul în celălalt. Peste tot spunea că el este tată prin corespondență. Dacă am stat șapte ani până a apărut primul copil, asta înseamnă că a existat înțelegere în familia noastră. Dacă nu era așa ceva, ne despărțeam.
Cum vă mențineți la cei 86 de ani pe care-i aveți?
– Sunt foarte bine, nu mă plâng, mama mea a trăit 92 de ani, cred că moștenesc gena. Mă întrețin, merg la un cabinet și fac acupunctură, gimnastică, nu mă neglijez deloc. Am mare grijă de mine. Trebuie să fiu sănătoasă și puternică de dragul nepoatelor și fiicelor mele. Merg an de an cu ele în vacanțe, îmi place să vizitez locuri noi, să aflu detalii despre civilizațiile altor popoare etc.
Care erau preparatele culinare care-i plăceau domnului Halagian?
– Îi plăceau toate mâncărurile pe care i le pregăteam, nu făcea mofturi. Era înnebunit după carnea de miel. Mânca berbecuț, prefera și ciorbele acrișoare, dar și dulciurile. În ultimii ani de viață suferea de diabet și mânca doar la ocazii speciale ceva dulce.
Vă dăruia des cadouri?
– Când mergea cu echipele în străinătate, mereu îmi lua câte ceva, dar se consulta cu jucătorii, le cerea lor sugestii. Cel mai mult îi plăcea să cumpere obiecte decorative pentru casă. Odată, mi-a adus trei bluze la fel, dar de culori diferite, dar modelul era același. Din Grecia mi-a cumpărat o pereche de sandale superbe, singurul inconvenient era că ambele erau pentru piciorul stâng. Vânzătoarea nu l-o fi văzut că a luat două la fel?
Un mesaj pentru suporterii piteșteni, vă rog!
– Să aibă încredere în cei care conduc destinele clubului FC Argeș și să nu uite că au existat la Pitești fotbaliști care, prin evoluțiile lor bune și foarte bune, au făcut cinste județului. Florin Halagian a iubit mult publicul piteștean, dar și oamenii de acolo l-au prețuit.
0 Comentarii