Maliuc, joi, 19 iulie 2018, spre miezul nopții. Habar nu am ce caut pe aici. Sunt destul de încurcat cu viața mea literară, din ce în ce mai absentă. Îmi trece prin minte o fază din începutul democrației, undeva în anii ‚90, perioada în care la FSN soseau mereu ajutoare. Îmi băgasem deja degetele prin călimara cu cerneală tipografică. Eram fotograf. Nea Marin al lui Vulpeanu, țăran din Siliștea mea și a lui Dumnezeu, începuse să vină des la oraș, așa cum de altfel zoreau tot mai mulți dintre românii pentru care Revoluția sunase clopoțelul schimbării.
Era perioada in care ajutoarele deveniseră o modă. Că de la francezi, că de la italieni, indiferent de unde, camioanele erau pline cu fel și fel de lucrușoare, multe dintre ele… un lux. Printre acestea, la loc de cinste erau televizoarele. Pe atunci, FSN avea la timonă oameni care nu erau cunoscuți. Abia începeau să înflorească ziarele, media în general. Azi așa, mâine așa, nenea Vulpeanu venea pe bicicletă de la 18 km, sperând că poate-poate va potrivi în tinda casei un televizor străin. Aflasem că multe se dădeau pe sub mână și că puternicii zilei împart la neamuri toate cele. Eram revoltat, eram furios pe neputința mea.
Într-o zi, la amiază, prin zona havuzului, m-am întâlnit cu Grig, azi redactor-șef al Jurnalului, pe atunci tânăr și ambițios redactor la Evenimentul. I-am explicat ce și cum și l-am rugat să îmi dea o idee, fiindcă aș dori să atrag cumva atenția. După ce s-a gândit câteva secunde, mi-a spus: „Florine, în occident există o atitudine în astfel de situaţii, se numește greva foamei”. Aveam copiii mici, Coca lucra la Direcția Poștei, eram încă tineri, așa cum erau milioane de români dornici de o liniște anume, de normalitate.
Nu i-am spus nimic! A doua zi am pus cortul în față la partid. Au fost 9 zile în care iadul începea să devină… rai. Aveam o pancartă pe care scrisesem toate nemulțumirile. Nimic personal, nimic pentru mine. Printre care înlăturarea cenzurii – impuse de domnul Ursa – întocmirea contractelor de muncă etc. Tot colectivul de muncă și-a intrat în drepturi. Aveam voie sa beau apă. Nouă zile în care BBC, Petre Mihai Băcanu în persoană, ziare centrale, ale noastre veneau și mușcau cu sete din realitatea unei crunte atitudini de viață – nepăsarea față de celălalt. După 7 zile de grevă, timp în care sute de piteșteni veneau să mă încurajeze, pe scările clădirii a ieşit un angajat de la partid care ținea în mână o franzelă „Bucureşti”, din care cădeau felii mari de șuncă presată:
– Ți-e foame, bă, Sile?
Florian Silişteanu – un poet român printre ai lui
0 Comentarii