Când spui Ciuleandra, renumitul joc popular cu ritm progresiv, negreșit te gândești la magistrala interpretare a Mariei Tănase sau la romanul omonim de Liviu Rebreanu. De origine străveche, era închinat cultului solar și practicat într-un ritual inițiatic geto-dac de trimitere a solului la ceruri.
Preluând jocul original din comuna Ciofrângeni, județul Argeș, Maria Tănase îl dozează prin strigături-comenzi din ce în ce mai repezi, dezlănțuind până la sfârșit o adevărată euforie a ritmului care îl prinde pe ascultător ca într-un vârtej.

Textul getic se află încrustat pe o piatră meteoritică descoperită în ruinele cetății de la Corbi

Lui Orfeu i s-a mai zis și DROS, ”Cerbul”, iar în amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiție getică a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit A-LEXAN-DROS ”Cel Jertfit Cerbului (precum Cerbul)” sau TIA-RANTOS ”Dansul Divin (al Zeițelor)”. Din cele două sintagme a rămas numele straniului dans românesc Ciuleandra sau Șuleandra, pe care, în vechime, îl începeau doar preotesele-dansatoare ale Soarelui, când Cel Ales era trimis la ceruri. Herodot nu știa că această tradiție era cu mai mult de două milenii anterioară nașterii pe pământ a lui Zalmoxis. Iată cum descrie istoricul elen acest obicei ”barbar”: ”Unii din ei primesc poruncă să țină trei sulițe (cu vârful în sus), iar alții, apucând de mâini și de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis și ridicându-l în sus, îl azvârl în sulițe. Dacă – străpuns de sulițe – acesta moare, geții socot că Zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viață”. Participanții la ceremonie înconjurau locul jertfei și se prindeau în dansul TIA-RANTOS, care începea cu un ritm grav, oracular. În acest timp, marele preot rostea incantația rituală de primire a solului în ceruri: ”Cine se înalță la mine (la noi), gonindu-și calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stăpâne, sună din corn! Din ceruri belșugul (ploaia) să curgă, Domnul e mare”. Textul getic se află încrustat pe o piatră meteoritică descoperită în ruinele cetății de la Corbi, județul Argeș.

Principalele momente ale anului în care a fost surprinsă bătaia rituală

În momentul morții pământene a mesagerului get, marele preot strigă: DOBEROS DABEIS – ”Cel Curat s-a înălțat”. Atunci participanții la ceremonie repetau și ei spusele marelui preot și accelerau ritmul dansului. De la străvechiul strigăt de bucurie al dansatorilor s-a ajuns, prin etimologie populară, la strigătura românească ”Două fire, două paie, / Ia Ciuleandra la bătaie!”. Bătaia rituală reprezintă practica magică de sorginte populară menită să aducă sănătate, să alunge spiritele malefice, să fertilizeze timpul și spațiul, să exprime prietenia, atașamentul și solidaritatea dintre oameni etc. Principalele momente ale anului în care a fost surprinsă bătaia rituală au fost: Anul Nou (bătaia pe umăr cu sorcova), Măcinici (bătutul pământului cu bețele sau maiurile pentru alungarea frigului și scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătate și noroc), Lăsatul Secului de Paște (baterea alviței pentru aflarea norocului și a ursitei, tărbacul câinilor pentru alungarea iernii), Ziua Crucii (bătutul nucilor pentru a face rod și anul următor), Crăciun (bătaia sau scormonitul colindătorilor cu bețele în foc). Bătaia rituală este și secvența cheie a oricărui scenariu de întemeiere a adăpostului (casă, sat, mormânt), cunoscută și sub numele de „bătutul parului” sau ”stâlpului”. ”Ia Ciuleandra la bătaie!” nu e un îndemn la violența domestică. Nici măcar celebrul vers/strigătură atât de cunoscut nu are aceste veleități belicoase.
Îndemnul ține de practicile magice și de ritualurile solare ale zânelor autohtone. În fiecare dimineață, Soarele era ademenit să își arate chipul prin dansul cerc/horă pe care îl jucau tinerele fete de la curtea vreunei zâne. Cercul e simbolul solar, iar hora era dansul ritual ce se dansa la răsărit, în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer.

Romanul lui Liviu Rebreanu

Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul ”Ciuleandra”: ”Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, probabil după simpatii ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători parc-ar vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou, mai strâns, mai încăpățânat, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie…”.

Mitul Ciuleandra a evoluat odată cu antropogeneza şi devenirea socio-istorică a poporului român

Acest joc este specific sudului ţării noastre, Munteniei îndeosebi (acolo unde, de altfel, îl plasează şi Liviu Rebreanu în romanul său „Ciuleandra”). Reamintim că, alături de Liviu Rebreanu, şi alţi artişti de marcă s-au inspirat din acest mit, precum Maria Tănase sau mai aproape de zilele noastre câţiva regizori, care au încercat să ecranizeze romanul lui Liviu Rebreanu. Din punct de vedere etimologic, denumirea Ciuleandra este un cuvânt compus şi complex totodată, a cărui rădăcină este cuvântul ciulin. Mitul Ciuleandra a evoluat odată cu antropogeneza şi devenirea socio-istorică a poporului român. În ţara noastră, Ciuleandra este cunoscută îndeosebi ca dans şi melodie cu ritm progresiv accelerat, specifice Munteniei, iar acest lucru nu este întâmplător, întrucât Muntenia este un ţinut însorit, cu areal etnico-geografic unde se va fi dezvoltat un puternic cult al soarelui, unde vegetaţia, dominată de vitalitatea debordantă a ciulinilor, se îngemănează fericit cu vitalitatea şi dragostea de viaţă şi de natură a oamenilor.

Sursa: Informaţiile au fost selectate dintr-un amplu material publicat pe www.criteriul.ro