După naţionalizarea cinematografului particular „Aquila” din Piteşti, fostă proprietate a lui Constantin Mircea, din anul 1947 este transformat în Teatrul Muncitoresc Piteşti, în subordinea Consiliului Sindical Judeţean Argeş. Noua locaţie nu corespundea cerinţelor unui teatru, astfel încât s-a făcut apel la sindicaliştii argeşeni care şi-au cedat salariul pe o zi şi au prestat muncă voluntară, în total de 38.000 de ore (ceea ce ar reprezenta munca voluntară zilnică de 8 ore a 100 de oameni în circa 48 de zile!), într-un entuziasm unanim, aşa cum s-a consemnat în mod propagandist în documentele din arhiva Partidului Muncitoresc Român: „Şantierul teatrului a fost cuprins de flacăra întrecerilor socialiste. În brigăzi munceau cot la cot muncitori, funcţionari şi elevi, toţi cuprinşi de unul şi acelaşi gând: înfăptuirea unui locaş cultural”.

S-au jucat la început un număr total de 157 spectacole vizionate de 60.000 de spectatori

La 6 martie 1948, Teatrul Muncitoresc din Piteşti îşi ridică pentru prima dată cortina cu piesa Insula Păcii de Evgheni Petrov în regia lui Victor Handoca. Deşi la teatru s-au jucat la început un număr total de 157 spectacole vizionate de 60.000 de spectatori (o cifră uluitoare!), totuşi nu se încasau bani suficienţi pentru susţinerea în continuare a activităţii şi plata salariilor. Prin legea din 2 noiembrie 1948, clădirea Teatrului Muncitoresc din Piteşti este atribuită Romfilm-ului şi urmează să fie folosită simultan ca teatru şi cinematograf, în urma acordului din martie 1949 semnat între Ministerul Artelor şi Teatrul de Stat din Piteşti, condus de Victor Handoca, pe de o parte şi Societatea Romfilm şi Cinematograful Muncitoresc din Piteşti condus de I. Zoican, pe de altă parte. Iată cum se prezenta activitatea teatrală şi cinematografică în Piteştiul postbelic al dictaturii clasei muncitoare, aşa cum reiese din remarca credibilă a directorului teatrului, Nicolae Georgescu: „Din cauza relei gospodăriri a cinematografului s-a ajuns la distrugerea mobilierului şi degradarea sălii. În timpul când rula filmul, spectatorii consumau seminţe sau aruncau în sală restul de fructe şi hârtii care rămâneau pe loc, deoarece nu mai exista timp de curăţenie nici de aerisire între spectacolul cinematografului şi cel al teatrului. Două ierni consecutive societatea cinematografică nu a făcut un pic de foc în sală, argumentând că pentru spectatorii cinematografului nu este nevoie pentru că ei nu se dezbracă”. În conflictul dintre cinematograf şi teatru, ambele folosite abil ca instrumente de propagandă a ideilor Partidului Unic, iese câştigător cinematograful, care reuşeşte precum un „duşman de clasă care a stat cu mâinile în buzunar” să atragă mai mulţi spectatori decât teatrul: „Teatrul prin convenţie nu are sală decât de la ora 8.30 când poate începe spectacolul. Ce fac muncitorii care majoritatea ies la ora 4 din serviciu? Dacă se duc acasă, obosiţi se culcă. Dacă rămân în oraş până la spectacol, se încurcă la un pahar de vin şi uită de spectacol. S-au dat câte 100 bilete prin fabrici şi nu au venit 30 din ei. La cinematograf însă situaţia e alta. Prin faptul că rulează de la ora 3 în continuu, muncitorul poate veni oricând nefiind condiţionat de o anumită oră”.

Avea spectacol în localul comun cu cinematografia

În anul 1954, Teatrul Regional de Stat Piteşti din strada Şerban Vodă, nr. 74 avea 4 zile de spectacol în localul comun cu cinematografia şi prezenta un program destul de amplu: teatru de păpuşi, de marionete, spectacole la grădina de vară şi o echipă de estradă, având la acea dată un număr impresionant de 77 de angajaţi. Epurarea elementelor necorespunzătoare din mediul actoricesc era o prioritate pentru politrucii partidului, aşa cum se specifică în raportul de activitate al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie Argeş din 1951, întocmit de tovarăşa Gheorghe Elena, astfel: „Pentru a întări compoziţia colectivului de artişti, propunem înlăturarea elementelor necorespunzătoare, elemente care au făcut greutăţi în această perioadă în buna desfăşurare a programului, propuneri ce vor fi trimise ulterior Comitetului pentru Artă. Totodată, insistăm a nu se trimite elemente în munca de reabilitare, cum a fost cazul Silvia Pancu, trimisă ca bună artistă, dar după câtva timp să o trimitem la un centru de reeducare, să fie scoasă din câmpul muncii”.

Documentele de arhivă scot în evidenţă aspecte dezgustătoare din lumea actorilor

Am putea crede că mediul actoricesc din acea perioadă e lipsit de forme ale delaţiunii specifice luptei politice comuniste pentru putere, însă documentele de arhivă scot în evidenţă aspecte dezgustătoare din lumea actorilor, aşa cum reiese din „referinţele” făcute simultan, la 5 octombrie 1954, de trei colegi de breaslă, cu ocazia mutării disciplinare la Piteşti, a actorului Gheorghe Leahu, fost actor la Teatrul de Stat din Craiova. Actriţa Dody Caian de la Teatrul C.F.R. spunea despre acesta că este: „Un om lipsit de caracter, este în stare să treacă peste orice pentru situaţia şi binele lui. Bun profesionist, din păcate atât de ahtiat de glorie că nu se dă înlături de la nicio mârşăvie ca să o capete – oportunist, demagog şi lichea – afemeiat, răutăcios şi răzbunător, nu o dată a profitat de situaţia în care se găsea pentru a-şi răzbuna uri personale”. Din aceeaşi „referinţă” aflăm că la verificarea membrilor de partid din 1950 a fost acuzat ca „spărgător de unitate sindicală” la Teatrul Poporului şi în Teatrul Muncitoresc „I.C. Frimu” şi apoi mutat disciplinar la Teatrul Naţional Craiova: „Tot în acest timp a fost acuzat de activitate legionară şi de colaborare la Consiliul de Patronaj pe vremea lui Antonescu”.
A mai fost preşedinte al Sindicatului Artiştilor din Regiunea Dolj şi secretarul organizaţiei de partid din cadrul teatrului craiovean. Marin Ionda, director de scenă la Teatrul CFR Giuleşti declara în „referinţa” sa, redată aici integral: „Pe tov. Gh. Leahu îl cunosc din anul 1946, când eram director al Teatrului Muncitoresc „I.C. Frimu”, iar el era actor al Teatrului Poporului unde, în calitate de director de scenă, am lucrat cu el. Este un element foarte bine pregătit profesional, e muncitor şi inteligent. În anul 1949, când eram director al Teatrului Naţional din Craiova, Gh. Leahu a fost repartizat ca actor acolo, lucrând mai mult cu el, am putut să-l cunosc mai bine. Este un om mânat de dorinţa de a se ridica tot mai sus, urmărind ca, prin valorificarea calităţilor sale indiscutabile, să i se încredinţeze posturi de conducere, fie pe cale profesională, fie politice, fie sindicale. Spre atingerea acestor ţeluri, el nu are totdeauna scrupule şi nu ţine totdeauna seama nici de valoarea şi calităţile altora, nici de munca lor. O muncă bine dusă de alţii, el nu o susţine şi în genere el nu susţine pe alţii decât dacă are de câştigat el însuşi ceva. Cu cei mai mici se poartă cu destulă indiferenţă, pe cei mai mari decât el îi măguleşte căutând să le câştige încrederea. Cât e mic nu supără pe nimeni, iar când are sarcini de răspundere, nu mai ţine seama decât de interesele sale personale. Aceste deficienţe fac ca munca şi calităţile sale profesionale să-i fie adumbrite. Cei care îl cunosc se feresc de el şi nu vor să-l supere ştiind că ar putea fi loviţi. Din această pricină, colectivul în mijlocul căruia se află nu-şi poate duce munca aşa cum trebuie. Din informaţiile date de cei care l-au cunoscut la Iaşi, ştiu că, student fiind, a dus o acţiune care a nemulţumit pe mulţi din colegii săi de învăţătură. Am auzit că amănunte referitoare la epoca în care se afla la Iaşi poate să dea profesorul Mircea Matcaboji, de la Teatrul Naţional din Cluj, cu care a fost coleg la Iaşi. Personal m-am convins că are sentimente antisemite, în anul 1946, când lucrând cu el o piesă în care avea să interpreteze rolul unui evreu a luat faţă de acest personagiu o poziţie cu totul neconformă cu textul piesei şi în contrazicere cu indicaţiile date de mine”.

Sursa: blog istorie locala