Marți, 17 decembrie 2024, a fost înmormântat musceleanul Mircea Diaconu! Fiu al Argeşului şi Muscelului, cetăţean de onoare al Câmpulungului, fost senator de Muscel, fost europarlamentar, actor, director de teatru, o personalitate de anvergură națională și internațională care în urmă cu ceva ani ne oferea un interviu altfel, o discuție despre viață, familie, actorie și amintiri.
A fost o întrevedere în care a răzbătut obsesiv întoarcerea la copilăria și adolescența petrecute la Vlădești și Câmpulung, perioade de viață în care s-a format omul Mircea Diaconu. Amintiri despre copilul speriat de locomotiva din filmul proiectat pe zidul școlii din sat, despre adolescentul îndrăgostit, dar prea timid să-i vorbească fetei din Godeni care învăța la ”Dinicu Golescu”, despre liceanul care trecea pe lângă brutăria de pe Frații Golești pentru a simți mirosul de pâine caldă… În amintirea musceleanului Mircea Diaconu, readucem în atenție un fragment din interviul pe care ni l-a acordat acum șapte ani.
Dacă v-aţi întoarce în timp, ce momente v-ar plăcea să retrăiţi?
- Păi, unul dintre momente l-am retrăit acum trei zile, când ne-am întâlnit noi doi pe stradă, prin Câmpulung. Am dat nişte pantaloni să mi-i scurteze şi m-am dus să mănânc ceva într-o cârciumioară de lângă Grădina Publică. Şi am retrăit un moment până la concret – deh, sunt actor! Era o bancă acolo, pe vremuri, pe care stăteam, la o anumită oră din zi… Şi pe acolo trecea o fată pe care o iubeam nespus, dar nu-i spuneam niciodată nimic, de-abia ştiam cum o cheamă, o fată care învăţa la „Dinicu Golescu”, care nu era liceul meu, şi care era din Godeni. Şi trecea pe acolo fiindcă mânca la cantina partidului, peste drum, lângă cofetăria „Macul roşu”, venea, mânca şi pleca. Şi atât! Stăteam s-o văd! Şi era ritualul meu emoţional, cald… Şi am retrăit acel lucru stând în cârciumioara de lângă Grădina Publică „Mersi”.
Iar dacă aţi rămâne singur pe scenă, la cine aţi apela să continuaţi spectacolul?
- (zâmbet) Uitaţi, la mine e foarte simplu! Eu sunt alt gen de actor, eu mă adaptez întotdeauna la ceea ce se întâmplă. Dacă trebuie să ţin un discurs undeva, într-un spaţiu public, nu-mi pregătesc nimic dinainte. Întâi mă uit să văd cine-i în sală şi ce mă stimulează să fac sau să dau. Nu rămân la o schemă gândită, pregătită şi, indiferent ce ar fi, eu să o execut pe-aia. Întotdeauna mă adaptez. Dacă rămân singur, e clar că o să fac ceva ca lumea să nu zică, aoleu, ăsta face singur spectacolul! Nu, o să constatăm cu toţii, sală şi eu, situaţia nouă în care ne aflăm şi o s-o tratăm ca atare. Mi s-a întâmplat, când se stingea lumina pe vremea lui Ceauşescu, să fiu pe scenă la Giurgiu, la un spectacol cu o piesă rusească. Stupoare, beznă! Undeva, într-un colţ, era un sfeşnic cu trei lumânări. L-am luat, am venit cu el în centrul scenei şi am reînceput spectacolul. Pe măsură ce unul avea o replică, mă duceam cu sfeşnicul lângă el, şi lângă ăl´lalt, şi lângă ăl´lalt, şi era sala atât de încântată de treaba asta, de excepţionalul situaţiei… Asta e, trebuie să-ţi faci şi sala partener într-un fel, nu să te ascunzi.
Dar pe scena vieţii?
- Familia… Şi când am zis că mă refer la ce-a fost, ce este şi ce va fi, exact la asta m-am gândit. Din când în când, beau şi eu o ţuică – e medicament ţuica asta a noastră de treizeci-treizeşi de grade, atâta, un păhărel înainte de masă – şi atunci, când eu îmi pun în pahar ţuica mea de la Vlădeşti, eu torn jos. De când s-au prăpădit părinţii mei, nu am băut niciodată singur: beau numai cu ei, cu toţi! Torn puţin jos, în pământ şi îi văd pe toţi… şi stau o clipă şi, până nu îi trec pe toţi în faţa ochilor, nu beau. Când erau situaţii mai grele pentru mine, pentru frate-meu, examene sau ceva de genul ăsta, mama mea se ducea la cimitir şi discuta, dar cât se poate de concret, cu ceilalţi, cu cei care au plecat, cu părinţi, bunici, pentru a cere ajutorul tuturor. Nu e un lucru de neluat în seamă, nu e imaginaţie! Nu e vorba de ceva aiurea, de ipoteze precum reîncarnarea, nu! E pur şi simplu senzaţia că nu eşti singur pe Pământ! Nu, eşti tot ce a fost înaintea ta! Undeva, în tine, sunt şi ceilalţi, şi-i laşi mai departe celorlalţi! Asta e o chestie extrem de importantă. Trăieşti, ai serviciu, ai carieră, copiii cresc şi ei undeva, dai o grămadă de bani, că eşti bogat, să-i ţii la facultăţi, peste tot, să le iei maşină… dar nu le spui nimic! Trebuie să le spui ce ai simţit tu când erai de vârsta lor, ce ai văzut în viaţă, ce au văzut bătrânii tăi, poveştile se dau, intră în ceilalţi! Dacă nu faci asta, ai tăiat firul! Tu, ca părinte, tu, ca om…
Cătălin Ioan Butoiu
Citește și Concertul de Crăciun de la Filarmonica Pitești, cu Irina Sârbu, sold out
Citește și Expoziție de grafică și sculptură la Muzeul Județean Argeș. Operele lui Grigore Patrichi
0 Comentarii