La final de septembrie (29.09 – 01.10. 2023), prof. univ. dr. ing. Ilie Popa a organizat cea de-a 23-a ediție a Simpozionului Internațional despre „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură”. Deschiderea a avut loc la Filarmonica Pitești, cu participarea primarului Cristian Gentea, a unor invitați de peste hotare, a continuat cu vizitarea Memorialului „Închisoarea Pitești” și, mai apoi, pe secțiuni, pentru prelegeri, la Muzeul Județean Argeș, și s-a încheiat duminică, cu o excursie de documentare tematică la Palatul Mogoșoaia, de lângă București (excursiile acestea nu au lipsit de 22 de ani încoace).
În cuvântul său, primarul Gentea a ținut să remarce: „Închisoarea politică de la Pitești reprezintă o realitate, un capitol întunecat din istoria noastră, așa încât ne asumăm datoria de a reflecta asupra trecutului nostru, indiferent cât de dureros ar fi.
Suntem obligați de propria conștiință să aducem la lumină mărturii ale atrocităților comuniste din anii ’50, să ne asigurăm că astfel de violențe și decadențe comportamentale nu se vor repeta vreodată!
Domnului Ilie Popa, președinte al Fundației Culturale «Memoria» – filiala Argeș, îi transmit suportul municipalității în demersul dumnealui de cercetare și documentare, de materializare a unei publicistici de specialitate, și îl felicit pentru organizarea celei de a 23-a ediții!
Pentru că este alături de noi astăzi și reprezintă un simbol al luptei împotriva crimelor comunismului, îl salut cu deferență pe cetățeanul nostru de onoare, președintele Asociației Deținuților Politici din România – Sergiu Rizescu!
Vă urez un simpozion productiv, ale cărui rezultate vor contribui la promovarea valorilor fundamentale ale democrației și ale drepturilor omului, de la Pitești spre întreaga lume!”
Citește și Atac la Uniunea Scriitorilor din România
„Patimile după Pitești”, un roman și două filme
E aproape imposibil să scrii despre „Experimentul Pitești”, atâtea neînțelegeri fiind. Într-un text din 1997, Paul Goma, autorul romanului „Patimile după Pitești”, se întreba cine are dreptul să vorbească despre „piteșteni”, despre „reeducarea prin tortură”. Întrebare legitimă și astăzi. Au apărut multe cărți, ba chiar și două filme.
Dacă în fața filmului artistic „Între chin și amin”, al lui Toma Enache, nu trebuie decât să ne înclinăm și să ne scoatem pălăria, în schimb, filmul „Herman. Experimentul Pitești”, al Victoriei Baltag, ridică mari semne de întrebare. Victoria Baltag a dorit să-și dedice filmul lui George Cușa, ultimul supraviețuitor, până anul trecut, al „piteștenilor”, dar fiica acestuia, vizionând filmul, a fost revoltată, interzicând acest lucru! Așa a ajuns Victoria Baltag să-și proiecteze filmul nu în țară, ci în țări din America de Sud, străine de adevăr.
Dar și Paul Goma a avut precauțiile sale. Prima carte-mărturie despre Pitești îi aparține lui Dumitru Bacu, începută în 1958 la București, finalizată la Paris, în 1962, intitulată „Pitești, centru de reeducare studențească”. Prima aluzie publicată în limbi de mare circulație a fost romanul „Ostinato”, al lui Paul Goma. A urmat scrierea lui Virgil Ierunca, „Fenomenul Pitești”. Dar scriitorul Paul Goma s-a luptat, ani buni, cu idea că „despre Pitești să scrie numai piteștenii”. În România era imposibil, singurul care a încercat a fost Mircea Șoltuz, dar a fost descoperit, deși ascunsese manuscrisul sub tencuială. Autori de mărturii despre Pitești au fost, nescriitori fiind, Gr. Dumitrescu, cu „Demascarea”. Netrecut prin „Pitești” a fost și N. Cîrje, care a povestit din auzite. Iar Ștefan Davidescu solicita, în domiciliul obligatoriu de la Lătești, că „Trebuie scrisă Cartea Piteștiului”!
Paul Goma își dorește acest lucru. Revine în țară doar pentru a afla informații despre „piteșteni”. Plătește bani lui Marcel Petrișor și preotului Gh. Calciu-Dumitreasa numai pentru a afla informații din interior. Murise grefierul procesului Țurcanu, iar preotul Calciu nu a dorit să vorbească deloc. Cum nu a vorbit nici după 1990, când putea să-și ceară scuze, că devenise din victimă un torționar (bătând pe alții, fiind reeducat, fapt ce nu apare în cele două filme, preotul Calciu fiind prezentat ca un erou, nu și bătăuș de seamă).
Citește și Piteşti. La târgul de vechituri, reviste de acum o sută de ani se vând cu 30-50 lei
Ce recunoaște Paul Goma?
„Cum au primit Românii cartea mea Patimile după Pitești (transmisă fragmentar și la Europa Liberă)? Firește: cei din România, neputându-se exprima în scris – nici nu s-au exprimat. Însă cei din exil… Cu excepția Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, exilații, când venea vorba despre Pitești, scriau aprobativ, chiar admirativ despre cartea lui Bacu (adăugând «Bacu e un adevărat piteștean»); la fel despre a lui Gr. Dumitrescu; despre cartea lui Ierunca, «Pitești» (apărută în 1981, în românește), favorabil-cu-jumătate-de-gură. Însă despre a mea – deși nimeni nu o citise, decât, eventual, în traducere franceză ori germană (nu cred că și în „olandeză”) – opiniile erau unanime:
«Goma nu avea dreptul să scrie despre Pitești – el n-a trecut prin reeducare!»
Ar fi fost, la rigoare, acceptabilă această interdicție, dacă toți cei care scriseseră despre Pitești ar fi îndeplinit aceeași condiție: să fi… «trecut»!
Or, D. Bacu nu a fost la Pitești, ci i-au povestit Octavian Tomuță și Emilian Brânzei), Ierunca – nu…
În luna mai 1991, l-am cunoscut pe Banu Rădulescu: m-a întrebat de ce refuzasem invitația lui de a face parte din colegiul revistei pe care o conducea, MEMORIA. Aveam o mie de motive”.
Ar fi enorm de multe de citat din Goma. Să cităm finalul romanului său „Patimile după Pitești”: „Și dacă, Doamne-ferește, aș fi fost și eu la Pitești?”
Ce ai fi făcut, Tu, dragă cititorule, dacă erai torturat?
Rog ca potențialii cititori să se pună în pielea condamnaților. Reeducarea începea prin bătaie cruntă, la limita cu moartea. Erai lăsat în viață doar să-ți faci demascarea internă, să spui că toată familia ta e una nenorocită, că tu ai făcut toate relele de pe pământ contra regimului comunist. Urma demascarea externă, în care trebuia să-ți torni pe toți camarazii. Urma să devii torționar, să pui mâna pe bâtă și să lovești în colegul de cameră până acesta cădea inconștient. Apoi să ceri demascări de la cei bătuți de tine, să te alături bandei lui Țurcanu. Apoi, după ani de chin, dacă supraviețuiai, la ieșirea din pușcărie, neașteptată, să semnezi angajamentul de colaborare cu Securitatea. Și să colaborezi, semnând angajamente, să torni, în libertate fiind, despre cine erai solicitat. Să nu sufli o vorbă despre cele pătimite. Numai așa, turnând, după ieșirea din pușcărie, scăpai cu viață. Așa au scăpat TOȚI cei care au prins bătrânețea. Unii au fost aleși membri post-mortem ai Academiei, alții – funcții de deputați etc…
Dar tu, dragă cititorule, dacă ai fi trecut prin iadul de la Pitești, ce ai fi făcut? Ca student, ca șef de an, cu 10 pe linie, condamnat la 25 de ani temniță grea pentru crimă de uneltire împotriva statului, fără să fii vinovat de nimic? Te sinucideai (e un păcat de moarte), cum au făcut câțiva? Sau, după bătăi, îți acuzai mama că e o curvă și puneai mâna pe bâtă, pentru a-ți lovi aproapele, tovarășul de celulă, până devenea legumă?! Îți turnai fratele, la ieșirea din pușcărie, ca să nu intri iar la ocnă? Preotul Calciu-Dumitreasa nu și-a cerut scuze, după 1990. Tu ți-ai fi cerut? Ce-ai fi făcut? La Pitești, ce-ai fi făcut, Doamne ferește?! Preferai moartea sau instinctul de autoconservare era mai puternic și dorul de părinți, de iubită, și mai și?
Citește și Poetul piteştean Daniel Turcea, urmărit de Securitate
0 Comentarii