# Primarul din Corbeni (foto) este nepotul unui prizonier italian din lagărul de la Oeşti # În perioada captivității în lagărul pe care mareșalul Antonescu l-a construit în nordul Argeșului pentru prizonierii de război, Tam Remo a cunoscut-o pe Lenuța, o tânără din Corbeni, mama actualului primar Remo Mateescu # Despre perioada războiului și a prizonieratului de la Oești, italianul a scris o carte autobiografică. Puțină lume știe că actualul primar din Corbeni, Remo Mateescu, este nepotul unui ofițer italian capturat în cel de-al doilea război mondial și ținut prizonier în lagărul înființat de mareșalul Antonescu la Oești.  De aici și prenumele primarului, Remo, de la bunicul său italian Remo Tam. Cum viața bate filmul, iar cele mai sfâșietoare povești de dragoste se înfiripă în vreme de război, în lagărul de la Oești, care avea un regim semi-deschis, prizonierul a cunoscut o fată din Corbeni cu care a făcut un copil, mama actualului primar Remo Mateescu. Întreaga poveste, în materialul pe care vi-l propunem în continuare.

După o viață semănând mai degrabă a epopee, bătrânul Remo și-a așezat  memoriile între coperțile unei cărți scrise în limba sa maternă, italiana.  Cum spuneam, câțiva dintre anii de viață, bunicul primarului i-a trăit în lagărul de prizonieri de la Oești, mai exact din septembrie 1943, până în primăvara anului 1946. O parte pe vremea dictaturii mareșalului Ion Antonescu, alta pe vremea proaspăt instauratului regim comunist condus de dr. Petru Groza. Primarul Mateescu își amintește cu plăcere și emoție de bunicul său, pe care ei, nepoții, îl vizitau în lagăr, iar el le povestea pagini din viața sa și din care ei nu înțelegeau prea multe, dat fiind faptul că aveau doar câțiva ani. Ulterior, după ce bunicul s-a stins din viață (prin 1997), primarul Mateescu avea să citească povestirile scrise de bunicul într-o carte pe care acesta i-o dăruise cu autograf. „În carta asta este povestita  Viata mea de resboi și cu drag dones nepotului meu Remo. Li 9-4-1990”, sunt rândurile așternute, în limba română, de către fostul prizonier italian din lagărul de la Oești.

Întâlnirea cu Mussolini

„Sunt Remo Tam, născut la Villa di Chiavenna în 2.10.1919 și vreau să povestesc ce mi s-a întâmplat în timpul ultimului mare război. Cel din 1940/1945.”, așa își începe cartea italianul. Povestea începe în plină iarnă a anului 1940, când războiul bătea la ușă și Remo Tam urma  să se înroleze în armată. Izbucnirea războiului dintre Italia și Franța, la începutul lunii iunie, l-a găsit la infanterie, în corpul ofițerilor. Despre prima luptă la care a participat, undeva în apropiere de Briancon, în Franța, scrie în cartea sa că: „A fost prima noastră baie de sânge.” Aceasta fusese așa-numita „Bătălie a Alpilor”, care s-a și încheiat pe 24 iunie, cu un armistițiu între cele două țări beligerante. Uluitoare este întâlnirea cu Mussolini, devenit și el un personaj între coperțile cărții lui Remo Tam. Neașteptata ocazie de a da ochii cu dictatorul fascist italian a avut loc într-o localitate din Albania, unde trupele italiene cantonaseră, pentru a se odihni după lupte și marșuri epuizante. Când de-abia apucaseră să-și tragă puțin sufletul, povestește Remo Tam, trompeta a sunat adunarea. Dintr-o trombă mare de praf, în capătul străzii se zărea tot mai clar un convoi de mașini. „S-a oprit în fața noastră și, dintr-o mulțime de oficialități, l-am văzut pe Benito Mussolini. Din rândurile noastre s-a ridicat un val de dezaprobare pentru că eram foarte nemulțumiți. Am devenit atent. Văzând în ce stare eram, murdari și sleiți de puteri, cu uniformele zdrențuite, ducele  (Mussolini, n.r.) a ținut un discurs de elogiu și, cu adevărat vă spun, pentru că mă aflam chiar în fața lui, am văzut cum i-au dat lacrimile. A promis că în următoarele luni o să fim ca  noi. În zilele următoare, magazinele din Valona s-au umplut cu tot felul de alimente și îmbrăcăminte. Așa ne-am reparat și hrănit bine, iar după cinci zile ne-am întors pe front.”, continuă relatarea italianul.

Sosirea la Oești – Lagărul de război nr. 15

Pe la sfârșitul lunii octombrie 1942, după izbucnirea războiului cu Rusia, pe când unitatea sa, Divizia Legnano, se afla la Nice, în Franța, colonelul său, care îi era un adevărat protector, spune Remo Tam, l-a informat că a fost transferat din ordinul ministrului de război și că urma să plece spre Rusia. Numai că drumul spre Rusia al celor doi camarazi de luptă a trecut prin România. „Am început călătoria spre România și, odată ce am trecut de lanțul carpatic, am ajuns la București. Apoi spre Iași, un mic orășel la granița cu Rusia.”, își continuă Remo povestirea. Pe când se aflau la Iași, au aflat despre capitularea Italiei. Prin urmare, nu mai erau aliații Germaniei fasciste, ci ostili ei. Era începutul toamnei lui ’43. „Vin nemții, ne dezarmează. De acum eram prizonierii lor. Dar generalul român, comandantul pieței (ce noroc!) era prietenul Italiei. El s-a opus ca nemții să ne trateze ca pe niște prizonieri. Ne trimite poliția sa să ne protejeze. Românii ne salvează toate mașinile de la rechiziționare, așa formăm o coloană motorizată și, escortați de români, traversăm Iașiul și, în fine, Bucureștiul. (…) Călătorim toată noaptea, ajungem în orașul românesc Curtea de Argeș. Un tren scurt ne duce la Oești. O scurtă călătorie. Aici ne aștepta Lagărul de război nr. 15.”, consemnează Remo Tam  momentul, nu tocmai fericit, al sosirii sale pe meleagurile argeșene.

Crăciun în lagărul de prizonieri de la Oești

Aici îl lăsăm pe bătrânul Remo Tam, eroul reportajului nostru, să descrie cu propriile-i cuvinte condițiile în care au fost cazați prizonierii italieni în lagărul de război de la Oești, comuna Corbeni. „Pe laturi și în centru erau gherete, cu militari înarmați cu mitraliere, care să ne supravegheze. Ne confundaseră cu prizonierii ruși. Asta până când ajunse de la București atașatul militar al ambasadei noastre. Au mutat rușii în alt loc. Lucram în ture, la construcția unui sat, care trebuia să ia numele de «Antonescu» (șeful, pe atunci, al statului român). Ne organizăm cât putem de bine. Eu, pe lângă cantina ofițerilor, am obținut și o legitimație cu care puteam să ies și să revin în lagăr oricând aveam nevoie. Se dormea pe o suprafață dură. Pe grinzi imense de lemn care țineau barăcile de la un capăt la altul și fără nicio saltea. În mijloc, sobe făcute din bidoane, legate cu tuburi care ieșeau prin acoperiș. De cele mai multe ori erau alimentate cu rumeguș, pentru că lipsea lemnul. Aveam pe noi pureci, păduchi din abundență și, în momentele libere, ne distram făcându-i să alerge pe marile grinzi pe care dormeam. De obicei, alimentele pe care ni le dădeau românii erau sărace și erau amestecate cu altele, care proveneau de la Consulatul italian din București. Asta ne permitea să ne îmbunătățim un pic șederea în lagăr. A fost stabilită o disciplină internă de către comandantul șef, colonelul Troisi. Ofițerii care rămăseseră cu noi erau câteva duzini. Am stabilit să facem cu rândul curățenie. Alții trebuiau să aducă apă de la un puț alimentat cu o pompă hidraulică. Am ridicat o antenă pe care am fixat steagul.” Crăciunul anului 1943 l-a petrecut la Oești. Italianul Remo îl evocă întocmai unei amintiri dulci-amare, dar din spusele lui se simte bucuria omului care a învățat ce înseamnă suferința și știe să aprecieze și să găsească fericire chiar și în lucrurile simple: „În Ajunul Crăciunului din  1943, veni de la București o delegație italiană condusă de atașatul nostru militar, col. Bodini. Ne-au adus suplimente alimentare și multe cadouri oferite de comunitatea italiană din Capitală.

Un Crăciun pe cinste, deci. Construim un imens „Presepe” (machetă religioasă, n.r.), cu statuete făcute din aluat de pâine. Au fost invitate și gărzile românești. Am cântat și-am dansat până-n noapte cu mica noastră orchestră: Solini, la acordeon, Ferrari la chitară, Scalvi la saxofon și în plus mandolină, clarinet și corn. Vin la lagăr copiii din sat, îmbrăcați în haine de Moș Crăciun. Le dăm niște cadouri. Sunt mulțumiți și fericiți.”

Prizonierul își cunoaște aleasa din Corbeni

Remo Tam vorbește, în paginile sale, despre români, cu mult atașament; este evident din scrierile sale că i-a perceput mereu ca pe niște prieteni. Tot de pe timpul prizonieratului său la Oești, își amintește că: „Familiarizăm repede cu localnicii din zonă. Eu de la ei cumpăram orice. Și plăteam în rate. În mine, un italian, ei aveau încredere. Dar în alții, nu. Pentru că promiteau, promiteau și nu plăteau nimic.” În acea perioadă, Remo Tam și-a întâlnit și aleasa inimii, cea care avea să-i devină soție și, apoi, bunică actualului primar din Corbeni, Remo Mateescu. Numai că, până la a reuși să „ia cu asalt” ferma în care locuia Lenuța, fata care avea să-i cucerească inima, militarul italian a avut de depășit câteva obstacole. Primul a fost câinele-lup ce păzea ferma, un adevărat Cerber pe care a trebuit să-l îmblânzească și să-i câștige prietenia. Abia apoi a ajuns să o vadă pe frumoasa Lenuța, cea mai mare dintre cei șapte copii ai familiei. „Cea mai mare dintre fete tricota de mică. Avea 20 de ani. Am observat-o repede, pentru că era drăguță. I-am cerut de îndată să-mi tricoteze mai multe pulovere și șosete de lână. Am început să frecventez familia. În ciuda mamei ei, care  ne supraveghea, o cucerii pe Lenuța, iar seara am reușit s-o întâlnesc pe-ascuns.”, povestește mai departe ofițerul italian, însă, fie din discreție, fie pentru a da o notă de mister frumoasei sale povești de dragoste, nu mai pomenește nimic despre acea primă întâlnire pe furiș cu Lenuța. Mai apoi, după parcurgerea altor pagini și întâmplări, aflăm că din acea idilă a luat naștere o minune de fetiță. „Fiica mea era foarte frumoasă. Doi ochișori vioi și negri, un ciuf de păr pe cap, mânuțe dulci. În fine, o bijuterie. Soacra mi-a spus: «Îți seamănă toată ție.» ” Chiar dacă, la început, spune Remo Tam, tatăl Lenuței îi fusese ostil, ca orice tată de fată, la puțin timp și, mai ales după ce au stat de vorbă, față în față, acesta s-a îmblânzit și a cedat.

Deportarea la ruși și apoi evadarea în România

În perioada cât s-a aflat în România, Tam Remo a avut ocazia să cunoască și alte personalități marcante ale acelor vremuri. Lucrând un timp, ca ajutor de bucătar la Consulatul italian de la București, își amintește că a participat la un banchet unde a fost invitat însuși țarul Rusiei și țarina Ecaterina. „Am cunoscut cu această ocazie toată nobilimea română, mulți ambasadori de diferite naționalități și destui nobili italieni care trăiau în România de mulți ani.”, completează italianul. În primăvara lui 1946, după o iarnă grea, zvonurile care au ajuns la urechile sale i-au redeșteptat speranța întoarcerii în patria sa, Italia, pentru că începuse să se vorbească despre iminența redeschiderii granițelor. Chinuiți de dorul de casă, militarii italieni au reușit, în cele din urmă, să se urce într-un tren, pe care ei l-au numit „trenul speranței”, fiindcă sperau că îi va duce acasă. Dar spre marea lor deziluzie, „trenul speranței” i-a dus tocmai într-un lagăr sovietic, în apropiere de Minsk. A reușit să fugă de acolo, împreună cu șase camarazi, căutând de astă dată să se reîntoarcă în România, țara cea mai apropiată unde își puteau găsi salvarea. Remo Tam povestește că au evadat din lagărul de concentrare sovietic într-o noapte întunecată, fără lună, pe ploaie și umezeală și, după 18 zile de foame și temeri, călătorind prin vagoane de marfă sau între vagoane, au dat de granița ruso-română tocmai când nu credeau să mai ajungă vreodată. Însă primejdiile nu s-au încheiat aici. Dintre cei șapte care evadaseră de la ruși, patru au decis să treacă Prutul înot, numai că doar doi au scăpat cu viață și au reușit traversarea, iar pe ceilalți doi i-au împușcat grănicerii. Italianul Remo și ceilalți doi camarazi ai săi au ales să treacă Prutul cu un vagon de marfă. Trecerea graniței a fost extrem de chinuitoare pentru cei trei supraviețuitori. El povestește că: „Eram deja obosiți, dar rezistam. Auzeam sub mine liniile de cale ferată și apele râului. La orice atingere a liniei îmi răsunau în urechi troncăniturile trecerii. Ne rugam toți la Dumnezeu, Iisus Christos, la Fecioară și la sfinți. Și imploram chiar de mai multe ori pe mama să mă susțină. Mi s-a părut o călătorie lungă. Nu se mai termina. În final, când forțele erau gata să mă abandoneze, auzii niște voci în românește, limba pe care deja o cunoșteam. Mi-au revenit puterile, gândindu-mă că de acum eram pe pământ românesc și vocile nu puteau să fie decât ale gărzilor românești. Încă 5 minute, sau poate doar 1 minut, și convoiul s-a oprit. Coborî primul locotenentul Biagiotti. Scrută bine la stânga și la dreapta, până când se convinse că nicio gardă nu era prezentă. Ne-a zis cu voce tare: «Sus, băieți, să ieșim, suntem salvați!»” Ni se înmuiaseră picioarele.”

I-a gătit lasagna lui Petru Groza și a cunoscut-o pe Ana Pauker

La întoarcerea în România, Remo Tam a avut ocazia să-și vadă fiica ce se născuse între timp și avea aproape un an, adică pe cea care avea să devină, mulți ani mai târziu, mama primarului Mateescu. Părinții Lenuței le-au dat celor doi tineri o căsuță, pe lângă ei, în Argeș, însă, pentru că în localitate nu avea unde să muncească, spune Remo Tam, s-a reîntors la București, unde s-a angajat din nou ca bucătar. Cu această ocazie, spune că l-a cunoscut pe dr. Petru Groza, „primul-ministru al nou-născutei republici”. Despre această întâlnire, Remo Tam își amintește că preparase niște lasagna în culorile steagului italian, iar Groza a fost încântat de acel prânz cu toate felurile italienești. L-a chemat pe Remo ca să-i mulțumească și, după ce i-a zis că și el a fost prizonier la nemți, l-a îmbrățișat și i-a spus că și el a suferit aceleași greutăți. Tot în aceeași perioadă a întâlnit-o și pe Ana Pauker, despre care nu are deloc cuvinte elogioase: „Am cunoscut-o și pe Anna Poacher (așa scrie în carte, n.r.) ministrul de externe. Era urâtă și masculină. Voia să merg, cu prima ocazie, la vila ei, care era foarte strict supravegheată.”

Întoarcerea în patria mamă, Italia

Odată ce războiul luase sfârșit, Remo Tam a început să primească vești de la prietenii și camarazii săi care, treptat, se întorceau acasă, în patria din Cizmă. Pe la mijlocul lunii august 1947, a mers la Consulatul italian și și-a cerut pașaportul, în care să fie înscrisă și fiica sa. Urma să se întoarcă în Italia, alături de soție și de fiică. Numai că lucrurile n-au stat așa cum își dorise. Înainte de a părăsi România, soția sa a cerut să-și revadă rudele și să-și ia rămas bun de la ele. „Asta a fost fatal. Nu am mai revăzut-o de atunci. Ai ei au convins-o să nu părăsească România, pentru că în Italia va muri de foame. Și apoi, lipsa de prieteni și diferența de religie, catolică, față de cea ortodoxă, a ei, i-ar fi creat probleme.”, mai consemnează ofițerul italian în paginile cărții sale. Văzând că altă soluție nu există și pentru a-și mai liniști tânăra soție, au convenit să meargă el mai întâi în Italia și, ulterior, după ce va vedea care era situația acolo, să o cheme și pe Lenuța, împreună cu fetița. Consulul italian i-a înmânat un permis de liberă trecere, redactat în mai multe limbi, pentru a-l scuti de a mai plăti biletul de tren, fiindcă, spune el, și așa avea foarte puțini bani. A luat trenul spre patrie și, pe 2 octombrie 1947, chiar în ziua când împlinea 28 de ani, punea din nou piciorul pe pământ italian, la Veneția. De acolo a luat trenul spre Milano și, apoi, s-a îndreptat spre orașul său natal, Villa di Chiavenna, în Alpi, regiunea Lombardia, la câteva zeci de km de Elveția. După șapte ani de război, întoarcerea în leagănul copilăriei sale, printre ai săi, a fost cât se poate de emoționantă. „Întâlnirea cu părinții, frații, surorile și rudele a fost într-o emoție reciprocă. Mulți plângeau. Și eu. Dar de bucurie și fericire. Eram din nou acasă, în valea mea înconjurată de munți înalți, dar atât de frumoasă! Mă gândeam la faptul că cei șapte ani de război, de prizonierat și de suferințe se sfârșiseră. Se sfârșiseră pentru totdeauna! O îmbrățișai din nou pe mama, la fel și pe toți cei prezenți. Chiar și pe locuitorii veniți în număr mare. Câte peripeții! Eram al cincilea din cinci frați plecați la arme. Toți cinci ne întorsesem în viață și sănătoși. Ne-am reunit toată familia, mulțumind Domnului pentru acest dar.” Cam așa se încheie odiseea fostului prizonier italian din lagărul de la Oești.

Italianul i-a lăsat moştenire Lenuţei casa lui părintească, de la graniţa cu Elveţia

Despre bunicul său, primarul Remo Mateescu din Corbeni spune că a revenit în 1963 la Corbeni, să-i viziteze, iar el, primarul, l-a vizitat prima dată prin 1983, iar apoi, an de an, a fost în Italia să-și vadă bunicul.
„Când a împlinit maică-mea 19 ani, bunicul meu a revenit în România. Apoi s-a întors în fiecare an pentru a-și vedea copilul și, ulterior, nepoții, adică pe noi. Lagărul de prizonieri de la Oești încă mai exista și bunicul ne ducea pe noi, nepoții, acolo, și ne povestea viața lui de prizonier. Ne-a dus și prin București, pe unde a și lucrat o perioadă. Intenționase să cumpere Hotelul București, dar nu l-a mai putut cumpăra pentru că era deja naționalizat. Bunicul a murit în urmă cu vreo 15-16 ani (prin 1997, n.r.). Înainte să moară, ne-a făcut chemare în Italia, mie și lui maică-mea: «Haideți, veniți, că eu sunt gata!» Ne-am dus acolo și am ajuns la spital, la el. A zis că e bine că am venit, a dat telefon să vină notarul, au avut niște acte de făcut și în ziua următoare a fost gata. Murise. El a locuit în Sondrio, e o localitate chiar în nordul Italiei, iar casa părintească este pe la Villa de Chiavenne, exact pe graniță cu Elveția. De acolo până la San Moritz mai erau vreo 20 de minute de mers.”

Mai trebuie spus că, pe patul de moarte, după ce și-a văzut fiica și nepotul veniți din România, bunicul Tam Remo a semnat în fața notarului un testament. În urma lui, Lenuța, iubita fiică zămislită în perioada prizonieratului de la Corbeni, a primit moștenire casa părintească din Villa di Chiavenna, situată pe granița cu Elveția.
Material realizat de Adriana Gândilă