Dublin. Oraş cu parfum de vis, energie contagioasă, oameni veseli şi debordanţi. Oraş cu un ritm al vieţii trepidant ce se vede inclusiv în mersul rapid al locuitorilor săi. Oraş în care visam să ajung de mai mulţi ani. Şi în care am ajuns săptămâna trecută, într-o formulă cât se poate de plăcută, alături de soţie şi cumnaţi. Iar drumul spre visul devenit realitate a durat trei ore şi jumătate. Preţ de un zbor cu Ryanair, cea mai serioasă companie low-cost din Europa. Companie irlandeză, ca şi Dublinul.
Hotelul ce ne-a fost gazdă prietenoasă vreme de patru zile, The Glen Guesthouse, este amplasat ideal pe Lower Gardiner Street, la nici 10 minute de mers pe jos de centrul oraşului, la cinci minute de gara Connolly şi foarte aproape de numeroase supermarketuri şi puburi simpatice. Hotelul propriu-zis este într-o clădire veche, dar şic. Iar treptele mici ce te duc până la camera neaşteptat de spaţioasă de la etajul trei au şi ele farmecul lor.
De cum treci râul Liffey şi te apropii de Trinity College (universitate fondată în 1592 de Elisabeta I pe locul unei mănăstiri confiscate), pulsul oraşului creşte radical, iar agitaţia străzilor te molipseşte cu energie. Prima oară te frapează varietatea coloristico-vestimentară a localnicilor. Irlandezi îmbrăcaţi în toate felurile, inclusiv cu tricouri şi maieuri la 14-15 grade. Copii fără şosete ori în bluze subţiri, obişnuiţi de mici cu vremea rece. Poţi vedea şi multe femei aranjate în nuanţe vii şi în acelaşi timp foarte asortate.
Furnicarul uman e o încântare pentru orice pasionat de agitaţia urbană.
Peste tot în centru şi în special pe Grafton Street – principala arteră comercială a oraşului – poţi vedea mulţi cântăreţi stradali cu voci absolut minunate.
Marţi 29 aprilie a fost cu certitudine cea mai densă zi petrecută la Dublin.
După aproape 20 de minute de mers alert, am ajuns aproape nas în nas cu… Oscar Wilde. Nu, nu vă gândiți că marele scriitor a înviat prin cine știe ce tehnologie revoluționară. Pur și simplu am ajuns în Merrion Square, acolo unde e o statuie… color a lui Oscar Wilde. Și cum Dublinul e și un oraș al artei și literelor, ne-am continuat drumul în aceeași notă și am poposit la National Gallery of Ireland, loc unde intrarea e gratuită și unde poți admira mai multe capodopere ale picturii universale. În frunte bineînţeles cu „Arestarea lui Hristos” de Caravaggio, o pictură despre care s-a crezut ani buni că aparține unui alt artist. Alături de Caravaggio, la National Gallery poți vedea de asemenea tablouri de Monet, Picasso, Renoir, Sisley, Goya, Velasquez.

Cafeneaua de lângă cripte

După cura vizuală de artă am ajuns la un alt obiectiv de top al orașului. Este vorba de Dublin Castle, a cărui clădire actuală datează în principal din secolul al XVII-lea. Iar sala St. Patrick, lungă de 25 metri şi lată de 12 metri este probabil cea mai grandioasă din Irlanda și locul unde sunt învestiţi toţi preşedinţii Irlandei începând din 1938. Vizita noastră s-a încheiat într-un mod cât se poate de plăcut, la o cafea „very strong” pe terasa castelului. După o vizită scurtă la Primăria Dublin, cu un hol demn de o capodoperă arhitecturală, am ajuns la catedrala Christ Church. Sobră, rece şi maiestuoasă, catedrala are aproape 1000 de ani vechime. Dincolo de farmecul ei medieval, Christ Church are și două „obiective” oarecum bizare: o cafenea la subsol, chiar lângă cripte (cam macabră alăturarea), precum și o pisică şi un şoarece vechi de peste 150 de ani, mumificaţi. Probabil niște înaintași irlandezi de-ai lui Tom și Jerry.
Dacă la Christ Church a predominat senzația de răceală, St. Patrick’s Cathedral, ne-a plăcut mai mult, fiind mai colorată și la propriu și la figurat. Trebuie spus că în această catedrală este îngropat și marele Jonathan Swift. Un detaliu interesant: niciuna dintre cele două catedrale de mai sus nu primește bani de la stat, singurele resurse financiare fiind din biletele de intrare.
Dublin a fost primul oraș străin în care nu am folosit deloc transportul în comun, asta și pentru că orașul e foarte ușor de parcurs la pas.
La pas am mers, fie și pentru aproape 40 de minute, la celebra Guinness Storehouse, unde vezi într-o prezentare interactivă impecabil structurată tot procesul de fabricaţie al faimoasei beri irlandeze. Punctul culminant e bineînţeles la Gravity Bar (barul aflat la cea mai mare înălţime din Dublin), unde bei cel mai bun şi proaspăt pint de Guinness.
 Diversitatea şi spiritul „as relaxed as it gets” se văd cel mai bine în St. Stephen’s Green, parcul cel mai frumos al oraşului și unde am avut senzația că a căzut o bucată din Rai. Un parc încântător cu mii de lalele de toate culorile peste care s-a revărsat curcubeul. Poate și de aici senzația că Dublinul e orașul tuturor culorilor frumoase. Oameni de toate culorile, ţinutele vestimentare şi orientările… sexuale ce stau pe bănci şi mai ales pe iarbă. Socializare la firul ierbii, printre lalele. Un cuplu de lesbiene ce discută la o porţie de chipsuri. Două fete cu două cutii de Carlsberg deja consumate şi alte două în curs de golire. Un om de afaceri cu laptop, tot pe iarbă. Un student care doarme cu două cărţi pe post de pernă. Grupuri de dublineze îmbrăcate în toate nuanţele posibile şi imposibile ce stau la taclale pe acelaşi covor verde unde e loc pentru fiecare. Pescăruşi, raţe, porumbei şi lebede. Încă o dovadă că e loc pentru toată lumea.

O alertă de securitate a făcut să am o întâlnire neașteptată cu președintele Parlamentului European

Ziua de miercuri 30 aprilie a fost dedicată aproape în întregime Belfastului. Și a început cu peripeții pe calea ferată, după ce parcursesem aproape două treimi din distanță cu trenul. La un moment dat, controlorul a venit în vagon și a informat pe toți cei care mergeau la Belfast că trebuie să coboare în gara Newry, de unde drumul va fi continuat în autocare. Misterul a fost deslușit în gară, unde am aflat de la un angajat că pe calea ferată Newry-Belfast fusese înregistrată o alertă de securitate. Asta și după ce cu o noapte înainte fuseseră trei atentate cu bombă (fără victime din fericire) la Belfast. Tot în gara Newry am avut o întâlnire neașteptată cu omul pentru care alerta de securitate crescuse radical. Era vorba de nimeni altul decât Martin Schulz, președintele Parlamentului European, ce mergea tot la Belfast ca să susțină un candidat nord-irlandez la alegerile europarlamentare. Am avut prilejul să stau câteva minute de vorbă cu înaltul VIP.
Primăria Belfast este o încântare și la interior, și la exterior. Iar turul ghidat gratuit ne-a dus cu gândul mai mult la un palat decât la o primărie. Iar punctul maxim de atracție a fost Camera de Consiliu. O încăpere superbă în care am luat loc inclusiv pe scaunul primarului, unul ce arăta mai degrabă a tron regal. În cele șase ore petrecute în Belfast am văzut și Ceasul memorial Albert, dar și Catedrala, veche de numai 110 ani.

Castelul Malahide, minunea din mijlocul unei oaze de verdeață

În prima parte a zilei de 1 mai am fugit la țară, la 13 km de Dublin. Mai precis în încântătorul sat Malahide. Iar Malahide Castle, aflat la doar șapte minute de mers pe jos de la gară, a fost fără îndoială cel mai interesant obiectiv vizitat pe parcursul sejurului nostru. Castelul, datând din secolul al XII-lea, se găseşte în mijlocul unei mari oaze de verdeaţă unde se află un copac vechi de 350 de ani și un altul în vârstă de… 400 de ani. Turul cu ghidă făcut timp de 45 de minute în castel ne-a dat senzația întoarcerii în timp, cu camere elegante impecabil conservate, cu mobilier de epocă și tablouri cu cavaleri, dar și legende cu fantome. Malahide Castle a fost casa familiei nobiliare Talbot vreme de 800 de ani și a găzduit nobili faimoși din istoria Irlandei. Un copac vechi de 350 de ani şi un altul vechi de 400. Tur cu ghidă timp de 45 de minute. Ploaia ușoară ce a început să crească treptat în intensitate ne-a purtat noroc și ne-a făcut să descoperim un alt loc magic. De ce? Pentru că ne-am adăpostit la JJ Gibney’s Pub, un minunat local de familie, cu pereţi şi mobilier din lemn. Un local unde am gustat o foarte bună bere Smithwicks roşie. În mod paradoxal, cea mai bună mâncare am servit-o tot acolo, într-un pub de ţară: supă cremă cu vită, ciuperci şi ierburi împreună cu sandwichuri ham&cheese.
O porție de fericire am trăit și în ultima seară petrecută la Dublin, când am fost în Temple Bar. Toate puburile erau arhipline, iar animația atinsese cele mai înalte cote. La un moment dat, ca prin farmec, s-a eliberat o masă (în fapt un butoi tunat) chiar lângă scenă, într-un pub simbol al oraşului – Oliver St. John Gogarty. Am petrecut acolo aproape două ore cu muzică irlandeză (un duo excelent), bere Guinness şi atmosferă plină de bucuria vieţii. O seară ca un corolar perfect la un sejur scurt, incredibil de dens şi de neuitat.
Denis Grigorescu