Schitul Buliga, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost construit în anul 1745, de către cupeţul (negustor), care a urcat şi până la dregătorie de vtori sluger (sluger al doilea), Martin Buliga, din oraşul Piteşti, pe locul din spatele actualului Muzeu Judeţean Argeş (fost Palat Administrativ). Fiind înstărit şi întreprinzător, acesta a construit şi alte biserici: cea din Gura Baţcovului (Bascov), Valea Rea (Găvana) şi biserica de zid a mănăstirii Stănişoara.
A lăsat Schitul în administrarea Mitropoliei
În anul 1751, la şase ani de la zidirea bisericii, Martin Buliga o „închină şi o afieroseşte ca să fie metoh sfintei şi dumnezeieştii Mitropolii din Bucureşti” numai după moartea acestuia. Schitul a fost metoc (sucursală) al Mitropoliei până în anul 1791 când, din cauza depărtării a fost dat în administrarea Mănăstirii Aninoasa. Din 1813, timp de 50 de ani, schitul a trecut din nou în administrarea Mitropoliei, iar în 1863 este transformat din ordinul Ministerului Cultelor în biserică de mir. Despre negustorul Martin Buliga se ştie că a fost căsătorit cu Aniţa însă fără să aibă descendenţi direcţi, aceştia hotărându-se să înfieze un băiat, numit în documente Bărbuceanu. Moartea subită a negustorului, în duminica din 17 februarie 1753, în urma unei paralizii (cataroi), i-a surprins fără acte de înfiere a copilului şi fără diată (testament). În acest context, surorile lui Martin (Despa şi Neacşa) au dorit să aibă şi ele drept la o parte din moştenirea fratelui lor, însă soţia răposatului, Aniţa s-a adresat domnului Matei Ghica (1752 septembrie – 1753 iunie) care a poruncit mitropolitului Neofit să judece această pricină. Totodată, în actul de închinare a schitului, Martin arăta că numai după moartea lui, schitul împreună cu hanul dimprejur, via, precum şi „cu altele câte voi lăsa în diată” vor trece în administrarea Mitropoliei.
Ultimele dorinţe ale negustorului
În fondul Mitropoliei Ţării Româneşti se păstrează mai multe documente cu caractere româno-chirilice şi două greceşti care dau detalii referitoare la moartea negustorului Martin Buliga, precum şi la intenţiile sale vizavi de schitul care i-a purtat numele. Asupra celor din urmă ne vom opri atenţia în rândurile de faţă. Cel dintâi, datând de la 7 februarie 1751, este o scrisoare a vel medelnicerului Radu Dimancea către Mitropolie, prin care îl înştiinţează pe mitropolitul Neofit despre biserica lui Martin şi îi cere să-i arate bunăvoinţă părintelui duhovnic chir Daniil, probabil, de la biserica lui Martin şi să-l recunoască în totalitate ca supus al mitropolitului. Practic, acesta este un prim document din care reiese intenţia negustorului piteştean de a închina biserica la Mitropolie, dorinţă finalizată prin zapisul de danie din mai 1751. În cel de-al doilea document, acelaşi Radu Dimancea, face cunoscut la Mitropolie, decesul lui Martin Buliga, fără ca acesta să facă diată pentru schitul piteştean şi îi prezintă pe larg: „Şi cunoscând şi eu vorbele pe care le-a spus răposatul când am făcut gramata bisericii şi a închinat-o la mitropolie, zicând că pentru altceva nu închină biserica mitropoliei, numai în cazul morţii sale, să aibă femeia lui şi moştenitorul lui paza preasfinţiei tale”. În acest document se precizează că slugerul Martin a dorit ca moşia numită Burde (Burdea) să fie împărţită pe jumătate între biserică şi copilul Bărbuceanu, iar din restul averii să se scadă zestrea femeii lui, iar ce va rămâne să se facă trei părţi: o parte să ia femeia, o parte copilul şi cea de-a treia parte să-i revină bisericii şi pentru cheltuielile de înmormântare. Asemenea, dorea ca via de la Ştefăneşti să rămână soţiei şi via de la Valea Popii, copilului Bărbuceanu, iar o altă vie, tot la Valea Popii, precum şi alte bunuri părinteşti dorea să le lase rudelor lui. Însă, prin cartea de judecată a Mitropolitului Neofit, din 29 aprilie 1753 s-a hotărât după pravilă ca averea răposatului Martin Buliga să fie împărţită în trei părţi: o parte îi revenea soţiei Aniţa împreună cu numitul copil de suflet, a doua parte revenea surorilor lui Martin, Neacşa şi Despa, iar a treia parte bisericii. Aşadar, cele două documente greceşti vin să confirme documentele româno-chirilice, în parte cunoscute, privitoare la aceste evenimente, aducând totodată date noi în special despre averea pe care ctitorul intenţiona s-o lase schitului şi familiei sale, în eventualitatea decesului.
Schitul a fost unul din sediile Cancelariei Episcopiei Argeşului
Schitul a avut un rol important în viaţa spiritual-culturală a oraşului Piteşti şi judeţelor Argeş şi Muscel, timp de peste un veac şi jumătate. Dorinţele lui Martin, aşa cum reies din zapisul de danie prin care închină schitul la Mitropolie, au fost ca această ctitorie a sa, să reprezinte un loc de instruire şi ajutorare a săracilor: „Iar ce ar mai prisosi din venitul schitului, am lăsat să fie pentru chiverniseala lui, ca orice s-ar strica, să se dreagă din venitul acela. Aşijderea, de vreme ce am socotit să fie şi şcoală românească pentru învăţătura copiilor şi pentru chiverniseala a vreunor săraci, care nu vor avea unde să plece capul, să fie plata dascălului şi hrana săracilor din prisosul venitului a acelui schitişor, după cum va fi prisosul venitului pe an”. În acareturile schitului Buliga au funcţionat de-a lungul timpului, cu unele intermitenţe, săli de învăţătură pentru copiii săraci, a fost şcoală catehetică pentru pregătirea elementară a celor care doreau să fie preoţi, iar la începutul secolului al XIX-lea a fost şcoală de candidaţi în care „candidaţii de profesor” erau pregătiţi pentru preoţie cu ajutorul unor cursuri de scurtă durată. De asemenea, în încăperile schitului au funcţionat şcoala muzicii oştirii împărăteşti ruseşti, iar de la mijlocul secolului al XIX-lea pentru o perioadă de timp, a existat un pension de fete condus de o guvernantă nemţoaică şi mai apoi, a fost unul din sediile Cancelariei Episcopiei Argeşului.
Schitul a fost dărâmat în anul 1900
Vechimea, slaba administrare şi neglijenţa prelungită, au reprezentat cauzele care au contribuit la deteriorarea schitului, precum şi la decizia finală de dărâmare a acestuia în februarie 1900. Lucrările de surpare a bisericii au fost conduse de un meşter italian care a fost plătit cu materialele rezultate în urma dărâmării, cu excepţia obiectelor de cult care au fost luate de biserica Sfântul Ioan din Piteşti, de care aparţinea schitul lui Martin Buliga încă din anul 1894. O altă parte din obiecte de cult (chivotul bisericii, potirul, cădelniţe etc.) au fost luate pentru muzeul Episcopiei Argeşului, iar cărţile şi unele icoane pentru şcoala de cântăreţi din Piteşti. Astfel, s-au încheiat 155 de ani de istorie a schitului ridicat de negustorul Martin Buliga din Piteşti şi putem conchide, că doar o parte din orânduiala ctitorului s-a respectat, mai puţin chiverniseala, care presupunea ca orice s-ar strica, să se dreagă din prisosul venitului schitului.
Sursa: blog istorie locala
0 Comentarii