Poate că din niciun alt judeţ nu s-au ridicat atâţia bărbaţi la întemeierea şi în destinele ţării.
Nu fac parte dintre cei care se împăunează cu faptele strămoşilor. Dar nici nu mă număr printre cei care le neagă rolul în istorie sau, şi mai rău, le deformează existenţa.
Îi recunosc. Mă bucur că au existat şi pentru ce au făcut. Le sunt recunoscător. Însă nu pot să mă bat cu pumnul în piept că iată urmaşul lor sunt eu. Şi nici să fac din înfăptuirile lor prelată pe care s-o trag peste mizeriile existenţei noastre.
Nu am niciun merit pentru meritele lor. Poate că eu nu aş exista fără ei dar ei există fără mine…
Nu am fost acolo. Nu am fost pe atunci. Nu am făcut parte din ceata lui Negru Vodă, alături de ostaşii „toţi cu fruntea lată, cu plete lungi pe spete şi cu ghioage lungi şi drepte”. Nu m-am făcut movilă ca să-l ajut pe Vodă la marele şi întâiul descălecat, nu am dat grăunţe şi nu am adăpat calul de luptă al cneazului Litovoi şi nu eu am doborât la Posada calul de sub regele Carol Robert în fruntea hoardei lui de năvălitori. Nici n-am fost vreunul dintre cei „nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai Meşterului Manole, care au înălţat, după voia domnitorului Neagoe Basarab o mănăstire cum n-a mai fost alta şi nici n-am luat parte la marele sacrificiu de zidire de vie a mamei copilului neînţărcat. Nu am fost os de domn, din osul lui Vlaicu Vodă şi nu am luptat alături de Mircea cel Bătrân nici la Câmpia Mierlei şi nici la Rovine. Nu am tras în ţeapă pe nimeni sub Vlad Ţepeş, nu am băut din cana de aur şi nici nu am dat foc „la puşcărie şi la casa de nebuni”.
N-am făcut parte nici din vestitul şi prealungul neam al boierilor cărturari şi patrioţi de la Goleşti şi nu eram aici când a fost prins şi înlănţuit Tudor Vladimirescu, cel care a îmbrăcat de bună voie cămaşa morţii când a pornit răscoala şi a sfârşit aruncat într-o fântână părăsită. Şi nu am făcut parte nici din neamul Brătienilor, cei care au condus ţara în timpul războiului de independenţă şi la vremea reîntregirii.
Şi au mai fost şi alţi bărbaţi din Argeş care au jucat importante roluri în istoria României. I-aş pomeni pe Mareşalul Antonescu, pe Armand Călinescu, pe Ion Mihalache…
Şi, mai încoace, cel de al doilea preşedinte al tranziţiei, Emil Constantinescu, care parcă nici n-a fost, pentru că a lăsat ţara aşa cum o luase, dacă nu şi mai împinsă în dezastru.
Am mai avut şi mai avem o seamă de miniştri, de parlamentari şi de demnitari de pe aceste meleaguri, dar ce folos? Ce au făcut şi ce fac ei pentru ţară?
Dar cu ruşinea mea pentru neruşinarea unor aleşi nu vreau să-mi acopăr chiar toată mândria de a fi argeşean. Aici s-au cristalizat primele cnezate, judeţe şi voievodate din care avea să răsară Ţara Românească. Aici s-a format limba pe care o vorbim, aici a încolţit prima ideee de popor şi naţiune, şi s-a ctitorit prima curte domnească, de aici s-a cucerit întâia oară independenţa, aici s-a înălţat prima biserică ortodoxă, care a existat până în zilele noastre, tot aici legenda Meşterului Manole, recunoscută de specialişti ca una din cele mai de preţ din tezaurul lumii, aici a fost construită mănăstirea şi ea fără asemănare.
Cu toate acestea adunate, am de ce să fiu mândru. Şi să mă simt dator. Nu ca să avem cu ce să ne lăudăm ni s-a lăsat această moştenire. Dar dacă tot o avem, fără să fi făcut nimic pentru a o avea, să ne simţim măcar obligaţi de a o păstra şi a o îmbogăţi.
Dar, de fapt, ce se întâmplă? Limba se parazitează, folclorul se perverteşte, independenţa se cedează, cultura se alterează, corupţia ia proporţii catastrofale, teritoriul şi subpământul se vând, sărăcia îşi înfige ghearele în grumazul nostru, deţinem recorduri europene şi mondiale la boli şi mizerie, educaţia şi sănătatea se află în suferinţă, cuvintele patrie, patriotism, iubire de ţară au ajuns pe cale de dispariţie.
Ne-a mai rămas speranţa. Ea este întotdeauna ultima care moare. Dar poate să fie ucisă.
Nu trageţi în speranţă! Prof. Marin Ioniță
0 Comentarii