Fiţi mândri, români, se pare că mai doborâm încă un record. Recordul bârfei. Pentru asta am trebui decoraţi. Sau măcar să purtăm o cocardă la rever, o banderolă pe mânecă, o legitimaţie, o carte de identitate…
Bârfa stă în fiinţa noastră. Deşi este foarte contagioasă, nu ne-am molipsit nici de la Ţarigrad, nici din Fanarul mahalalelor sale, nici din Bugeac, nici din Balcani, nici din Zaporoje sau de la muscali. Dar corcită cu toate acestea şi cu multe altele a devenit şi mai fertilă.
Motiv de distracţie şi de bună dispoziţie, hrană indispensabilă la masa inşilor mărunţi în spirit, devine, pe nebăgate de seamă, catastrofală, ca o femeie de moravuri uşoare pe care o ţii pe genunchi şi te scarpină sub bărbie şi îţi soarbe, amuzată şi vorbele, ca să le ducă mai departe…
Încă o medalie pentru calomnie. Sântem foarte inventivi şi foarte insistenţi. Calomniază azi, calomniază mâine, calomniază neîncetat, până la urmă tot o să reuşeşti să compromiţi pe cineva. O facem în toate împrejurările, când ne întâlnim pe stradă, la piaţă, la biserică, la nuntă, la pomană, în Parlament, în Guvern, la Palatul Prezidenţial, pe orice canal de televiziune.
Din bârfă şi calomnie se născu pâra. Mai perfidă şi mai periculoasă decât ele la un loc. Dar când se însoţesc în haită toate trei, dezastrul este inevitabil. Pe vremea copilăriei mele, în sătucul nostru, pâra era ceva de ocară. Mai bine hoţ decât pârâcios. Îl prinzi pe băiat cu un sân de mere furate, îl dojeneşti, îl tragi de urechi, paguba nu este prea mare şi lucrurile s-ar putea opri aici. Hoţul bătrân este băgat la puşcărie, pentru un timp scapă lumea de el, dar pârâtorului ce să-i faci? Nu e lege să-l pedepseşti, iar dacă îl atingi, ajungi tu împricinat la judecătorie…
Pâra este şi cea mai bună şi ieftină sursă de informaţii pentru cine are interes să afle ce se petrece pe ici, pe colo, peste tot. Prima categorie de informatori sunt bârfitorii, care sporovăiesc din prostie. Urmează, deloc mai deştepţi, cei care se lasă traşi de limbă. După ei, de fapt mai sus în ierarhie, cei care au interes să furnizeze informaţii în speranţa că vor obţine nişte intervenţii pe măsura dorinţei lor. Şi, în sfârşit, elita pârâcioşilor care îşi negociază participarea, se pun în slujba serviciilor secrete, a spionilor sub acoperire, se lasă cumpăraţi, se oferă la vânzare.
Şi îl ascult pe un fost ziarist, mare rechin de presă, vârât în multe afaceri şi firme dubioase, care se întreabă cu o naivitate care ar putea fi idioată dacă el nu ne-ar crede pe noi tâmpiţi: „Dar ce, nu am voie într-un stat democrat să am prieteni la ambasade, să stau la masă cu diplomaţi, să schimb păreri şi să exprim punctele de vedere?” Şi câţi ca el…
Coada sus, naţiune! Suntem clientela Sublimei Porţi!
Prof. Marin Ioniţă