Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (VI)

de | 15.07.2021 12:49 | Actualitate, Cultura, Home

I.C. Brătianu – de la critici acerbe, la circumstanţe atenuante

Pe drept sau pe nedrept, Eminescu vede în I.C. Brătianu un mare duşman, unul pe care îl tratează fără milă. Iată, de pildă, ce portret necruţător îi face la 18 ianuarie 1878: „D-sa este destul de inteligent şi de un caracter destul de rău şi de veninos pentru a vedea că asemenea succese nu sunt îndestulătoare unui om de stat ce pretinde a se afla în capul unui partid politic. (…) Ca orator, d. prim-ministru are un talent deosebit şi rar, oricât ar fi dealminteri lumea plină de toate soiurile de indivizi răi, perverşi şi fară nici un respect de adevăr. D-sa, ce e drept, nu are logică, nu are argumentaţie, nu are claritate (…); are însă, când e vorba să arunce un neadevăr sau să insinueze într-un chip calomnios, un sânge rece care trebuie să scârbească până Ia disperare pe o natură onestă şi să umple de admiraţie chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun în mare parte aparatul d-sale parlamentar”.

De-a lungul timpului, gazetarul a avut prilejul de sute de ori să critice activitatea primului-ministru. Pentru a nu plictisi, vom mai reţine câteva. La începutul anului 1880, I.C. Brătianu era prin Moldova „să pescuiască miniştri”. Eminescu, ironic, comentează: „D. Brătianu nu e în poziţia delicată a lui Diogen cu vestita sa lampă. D-sa nu caută oameni, deci să sperăm că va reuşi în căutarea sa”! Sau, numindu-se singur ca ministru de Interne, în 1882, în locul lui C.A. Rosetti, Brătianu e pus la zid de Eminescu: „D. Brătianu s-a însărcinat cu interimul Ministerului de Interne. Astfel omul privilegiat care apasă singur asupra ţării cât 2175 de boieri regulamentari, care în viaţa sa n-a făcut decât să critice, a recunoscut singur că nu este bun decât de critică şi nu poate decât să răstoarne”. Sau numirea lui Brătianu la Ministerul de Război, în iulie 1882, e văzută astfel: „Dacă l-am întreba câţi metri cubici de pământ trebuiesc lucraţi pentru a face o întăritură în care să-ncapă o companie de infanterie şi două tunuri (…), d. Brătianu n-ar prea şti ce să ne răspunză.

Dar asta nu face nimic. Dumnealui tot cel mai mare şi mai ilustru ministru de Război rămâne şi venirea sa la hătmănie însemnează totdeauna ceva – deşi nu ştim ce”! Sau, vorbind despre sistemul electoral, Eminescu avertizează, la 2 noiembrie 1882: „Măria Sa, stăpânul nostru, d. Brătianu, ne va împărtăşi pe fiecine, după dragostea şi credinţa ce vom avea pentru el, cu câte un scaun în Parlament, cu câte o funcţie, cu câte-o misiune (…). În sfârşit d. Brătianu va putea să-şi realizeze fantazia de-a fi singur stăpânitor în România. (…) Ce va face monarhul în România când alăture de el (…) se va ridica al doilea monarh, al valeţilor şi creaturilor, când România toată va fi îmbrăcată în livreaua celui din urmă?. (…) Ştim noi dacă d. Brătianu mai are necesitate de El?”. În fine, invocând lipsa de tradiţie a unor conservatori, Brătianu primeşte o lecţie despre tradiţie din partea gazetarului de la „Timpul”, la 23 aprilie 1883: „Măsura simţului istoric şi a tradiţiilor d-lui Brătianu este prefacerea mormântului lui Mircea I în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Cu asemenea antecedente, d. Brătianu este desigur cel din urmă care-ar avea dreptul de-a vorbi de tradiţii”.

Cu toate aceste critici (şi altele, pe care le-am lăsat deoparte!) aduse premierului, Eminescu începe să înţeleagă, cu timpul, faptul că argeşeanul nostru nu este cel mai vinovat dintre toţi. Probabil, Eminescu a încercat să-l dizloce pe Brătianu din tabăra „roşiilor”, fără să reuşească. Poate că se dorea atragerea în Partidul Conservator, dar nu avem date asupra acestei ipoteze. O ipoteză de luat în calcul, totuşi, dacă la 15 iulie 1880, prim-redactorul de la „Timpul” scria: „Nu d. Brătianu este acela pe care-l combatem, deşi ca şef al guvernului face tot după a sa voie, necontrolat de nimeni; ceea ce nu voim este această dispunere fără nici o privegheare de toate resursele şi toată puterea statului, iar această lipsă de control răsare din existenţa chiar a elementelor roşii din ţară. În mânile unui alt partid poate că d. Brătianu ar deveni un instrument mult mai puţin periculos, de nu folositor, pentru politica poporului român”. Eminescu, luând pulsul opiniei publice, notase încă din 15 martie acelaşi an următoarele constatări: „D. Brătianu, în opinia ţărei întregi se izolează şi se esceptează de restul partidului său cu numele de «om cinstit», al cărui principal defect ar fi că îngăduie purtarea coreligionarilor săi politici. Dar putem zice mai mult încă: d. Brătianu se izolează el însuşi de partidul de care uzează şi, după câte ştim, are un dispreţ, deşi arareori pronunţat, pentru acei oameni incapabili de a compune un proiect de lege”.

Cu alte cuvinte, Brătianu nu era chiar atât de vinovat, putând fi un „instrument… folositor pentru politica” ţării! Totul era să scape de sub controlul „roşiilor”, după cum va scrie, mult mai explicit, la 8 august 1880, Eminescu: „Toată politica aceasta a d-lui Brătianu, a unui om înfumurat şi deşert care nu e-n stare să vadă că nicicând nu putem nici păstra, nici câştiga nimic prin alianţe cu vecinii, e controlată, ca din partea ţării, dragă Doamne, de Fundeşti şi Pătărlăgeni”. Piteşteanul I.C. Fundescu devenise o adevărată categorie socială, una care îi impunea lui Brătianu.
De ce nu renunţă, însă, la corupţii din jurul său? La 30 martie 1883, Eminescu răspunde: „Le ştie bine aceste d. Ioan Brătianu şi cu toate astea îşi zice: «Dacă n-ar exista asemenea oameni, deşertăciunea mea s-ar fi putut urca atât de sus într-o ţară serioasă? Aceşti oameni îmi sunt trebuincioşi. Eu le dau ce vor, ei îmi dau ceea ce-mi trebuie: o poziţie şi un renume nemeritat. Suntem chit…»“. După cum se vede, poetul tot caută să înţeleagă anumite gesturi ale premierului, îi caută justificări fie pentru că, pe undeva, îl respecta, fie că, aşa cum am spus mai înainte, căuta să-l rupă de tabăra „roşiilor”. Îl critică, pe de o parte, pentru a nu anula poziţia sa cunoscută, dar şi plasează, pe alocuri, câte o laudă!
La un moment dat, Eminescu recunoaşte chiar că i-a vorbit lui Brătianu ca unui… amic! Astfel, la 5 ianuarie 1883, gazetarul mărturiseşte: „Noi credem că d-l Brătianu, care este foarte bun şef de partid, dar un foarte slab om politic, este împins de alţii şi sperăm că în curând va înţelege că-i vorbeam ca amici când îi ziceam: «Bagă de seamă, faci treburile Austriei!»”.

Final trist

Lupta cu Ion C. Brătianu, cu „roşii” în general, a fost extrem de dură. Nu mergem atât de departe cu gândul că Eminescu ar fi fost sacrificat pentru a nu mai deranja marile jocuri politice din vremea sa, cum fac unii cercetători precum N. Georgescu sau Răzvan Codrescu. E suficient să cităm ce-i scria lui Ioan Slavici, pentru a vedea ce efecte asupra sufletului său au avut lupta pe care o ducea aproape de unul singur: „Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am devenit o adevărată Berserkerwuth, că s-au înmulţit oamenii cu care nu mai vorbesc nici un cuvânt şi c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi”.

Din păcate, Eminescu se prăbuşeşte psihic la 28 iunie 1883. Urmează cei 6 ani de boală, de neajunsuri, cu scurte ieşiri la lumină. Cu toate că dezavua gestul unor prieteni de a apela la mila publică pentru a-l ajuta financiar, Eminescu nu este ajutat de către guvernul şi majoritatea parlamentară de atunci – liberală – cu o pensie de stat. Iniţiativa legislativă a lui Iacob Negruzzi se tărăgănează, fiind votată abia la 2 aprilie 1888, după căderea liberalilor de la putere. Cu strângere de inimă (ca argeşeni), mai consemnăm şi reacţia lui Ion C. Brătianu (în şedinţa Adunării Deputaţilor din 2 martie 1888) faţă de apelul patetic al lui Negruzzi pe tema ajutorului lui Eminescu. Brătianu îl întrerupe pe Negruzzi, replicându-i „ocasiunea de a lovi în adversarii săi politici”, luând, în plus, apărarea conducerii Consiliului judeţean Botoşani, care fusese de acord cu anularea ajutorului acordat poetului, anulare în care un alt argeşean, Radu Mihai, a avut cuvântul hotărâtor!
Concluziile relaţiilor dintre Eminescu şi I.C. Brătianu sperăm să fie trase de dumneata, cititorul nostru îngăduitor.
Jean Dumitraşcu

Citește și Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (V)

Citește și Cum era văzut Ion C. Brătianu de către Eminescu (IV)

 

Acest articol este despre: ion c bratianu,mihai eminescu

Distribuie!

Articol scris de Jurnal de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 comentarii

Ultimele articole

Amenzi pentru nereguli silvice în Argeș
Amenzi pentru nereguli silvice în Argeș

În ziua de 27 ianuarie a.c., polițiștii Biroului Silvic din cadrul Serviciului Ordine Publică Argeș, împreună cu reprezentanții Gărzii Forestiere Ploiești - Biroul Garda Forestieră Județeană Argeș, au acționat pentru prevenirea și combaterea ilegalităților din...