Constantin Beldie, memorialistul de la Stroeşti

de | 30.10.2013 20:26 | Cultură

Memorialistul Constantin Beldie s-a născut la 8 septembrie 1887, în localitatea Stroeşti, judeţul Argeş și a decedat la 11 iunie 1954, la Bucureşti. Tatăl său, nepot de iobagi răsculaţi şi fiul lui Ghiţă Beldie, în tinereţe cioban, fusese socialist militant şi ateu declarat, iar mama sa era fiică de ţărani iobagi de pe moşia unui grof din Şercaia Făgăraşului. Beldie şi-a făcut studiile la Liceul „Sf. Sava” şi la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost secretar de redacţie la „Noua revistă română” (1910-1916) şi la „Ideea europeană” (1919-1928), iar înainte şi după anii petrecuţi la cele două reviste a funcţionat ca bibliotecar la Facultatea de Litere, învăţător în Şotrile (lângă Doftana), funcţionar la un laborator de analize medicale, profesor, corector, funcţionar la Loteria de Stat, la Monitorul Oficial, la Recensământ și la o fabrică de sticlărie.

A înființat un cenaclu la care participau Vasile Voiculescu și Șerban Cioculescu

În tot acest timp, preocuparea sa pentru literatură, pictură şi muzică a rămas constantă. Expresie a acestei existenţe, într-un fel artistă, a fost şi faptul că prin anii ‚50 îşi ţinea casa, din strada Jules Michelet, deschisă unui cenaclu (el îi spunea „academie”), la care participau V. Voiculescu, care a citit aici Sezon mort, Şerban Cioculescu, A.P. Bănuţ, Tit Simedrea, profesorul şi academicianul Nae Popescu sau doctorul N. Vătămanu. Încă din copilărie, scrie singur şi editează într-un număr limitat de exemplare revista „Luna”. A mai colaborat la „Insula” şi „Cuvântul”. Beldie, un bonom, un epicureu, a rămas multă vreme oarecum ignorat de istoria literară. În 1918 tipărise două broşuri: „Glossa spiritului cărturăresc.” Încercare antiintelectualistă- în care, printre altele, exprima astfel de crezuri: „Suntem impetuoşi, năvalnici. Dispreţuim pe molatici, pe îndoielnici şi pe obosiţi”; „O voinţă mare şi puternică şi o mare speranţă”; „Drepturile noastre le cucerim”; „Convingem prin gest, nu numai prin raţionament”; „Ne ferim de cărturarii pedanţi. Sunt totdeauna sterili şi totdeauna făţarnici” – şi „Ce vrem. Catehism pentru suflete nehotărâte”. Autorul unor asemenea sentinţe care propovăduiau afirmarea impetuoasă era cunoscut până în anii ‚50 doar prin aceste broşuri. N. Vătămanu, un participant la întâlnirile „academiei”, preţuind la Beldie harul şi hazul cu care nara momente din viaţa vechiului Bucureşti, l-a îndemnat stăruitor să le scrie. Astfel, cel care, autodefinindu-se, credea că fusese o viaţă întreagă marcat de un complex în care intrau deopotrivă „timidităţi ascunse cu grijă”, obsesia stilului frumos, „acele predispoziţii stricătoare de diletant şi juisor al vieţii, atât de străine abstractorilor de chintesenţe”, „lipsa de aplicaţie şi osârdie laborioasă la exerciţiul speculaţiilor spirituale”, cel care se socotea „un rătăcit prin lumea intelectualilor” s-a hotărât, în primăvara anului 1950, să-şi redacteze amintirile, adunându-le în două impunătoare manuscrise: Lume şi întâmplări dintr-o jumătate de veac (1900-1950) şi Oameni văzuţi de aproape (1900-1950). O tentativă a fiului său de a le tipări, prin 1975, a rămas fără rezultat, astfel că lucrarea a apărut abia după un sfert de secol, cu titlul Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950), din care lipsesc capitole importante (T. Arghezi, de exemplu).

A făcut parte dintr-o echipă de boemi cu lavalieră, care l-a avut membru şi pe Urmuz

Trecerea amintirilor din ipostaza orală în cea de text nu a dus la pierderea acelor calităţi pe care le apreciau ascultătorii lor: C. Rădulescu-Motru, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, T. Vianu, N. Petrescu, I. Brucăr, F. Aderca. Primele secţiuni ale amintirilor sunt consacrate originii autorului şi copilăriei petrecute în mahalaua Gorganului şi Brezoianului. Amator de pitoresc, Beldie consemnează, cu ochi de pictor şi de etnograf, lumea pestriţă a capitalei şi spectacolul străzii cu „panorămile”, panopticumurile şi menajeriile ei. Şcolarul şi studentul nu şi-a dobândit instrucţia pe băncile liceului şi ale facultăţii, ci, cum spunea el însuşi, a acumulat o cultură liberă, frecventând biblioteci publice, anticariate, conferinţe, expoziţii şi concerte. A făcut parte dintr-o echipă de boemi cu lavalieră, care l-a avut membru, la un moment dat, şi pe Urmuz. O bună parte dintre amintirile sale radiografiază o jumătate de veac de viaţă bucureşteană, pe categorii socio-profesionale: scriitori, filosofi, gazetari, profesori, ingineri, magistraţi, medici, diplomaţi, clerici. Imaginile despre Tudor Arghezi, de exemplu, nu sunt întru totul confortabile, un portret scris cu aciditate fiind şi acela al lui Nae Ionescu.

Amintirile lui Beldie vădesc o personalitate iscoditoare, ageră, dotată cu o „curiozitate avidă şi maliţioasă”

Perpessicius şi Şerban Cioculescu, care îl citiseră în manuscris, îi comunică autorului impresia că şi-a caricat modelele reale, iar Cioculescu spune chiar că memorialistul îşi adunase informaţiile „de pe la bucătărie”. Beldie se apără afirmând: „ca şi cum n-ar fi mai instructive pentru cunoaşterea şi înţelegerea unei lumi şi a unei epoci indiscreţiile culese de Saint-Simon din gura lacheilor de la Versailles sau cele văzute de Brantome prin gaura cheii, sau cele adunate de Proust printre bârfelile, intrigile şi vanităţile snobilor şi mondenelor din saloanele cu lume obosită de trândăveli şi de viţii”. Amintirile lui Beldie vădesc o personalitate iscoditoare, ageră, dotată cu o „curiozitate avidă şi maliţioasă”, cu „limbă rea”, şi „gură spartă”, uneori chiar „nespălată”, însă nu pătimaş, invidios sau răzbunător. Ştiind ce „presă” are între anumiţi intimi ai săi, Beldie afirmă apăsat că şi-a păstrat neatinsă obiectivitatea şi, vorba lui Neculce, n-a scris „pe voia cuiva sau în pisma cuiva”. Așadar, memorialistul de la Stroești s-a făcut remarcat prin operele „Glossa spiritului cărturăresc. Încercare antiintelectualistă”, Bucureşti, 1918, „Ce vrem. Catehism pentru suflete nehotărâte”, Bucureşti, 1919 și „Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)”, prefaţă de P. Leonăchescu, Bucureşti, 2000. M.I.

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

0 Comentarii

Ultimele articole