Ne lipsește o istorie a culturii piteștene, de la origini și până în prezent, axată pe personalități, fapte și instituții culturale. Măcar știm, la aniversări, câți ani a împlinit o instituție sau alta.
O enigmă este și Teatrul „Al. Davila”. Prima menționare a unei trupe de teatru este la 1848, sub conducerea lui Constantin Halepliu. Acesta, însă, după înăbuşirea revoluţiei de la 1848, s-a numărat printre arestaţi căci „a fost amestecat mai mult decât alţii la neorânduielile ce au urmat”. Dar instituția (clădirea) nu-i aparținea lui Halepliu, ci lui Nicolae Coculescu. De exemplu, între 1849 și 1851, printre piesele de teatru jucate la Teatrul Nae Coculescu din Piteşti se numărau: „Iudita şi Olofernu”, „Uniforma feldmareşalului Velington”, de A. Kozebue, „Sărutările”, de Ipolit Lucas, „Doi morţi vii”, prelucrare de V. Alecsandri, „Surpriza Amorului”, şi multe altele, majoritatea traduceri şi adaptări din franţuzeşte.
Dar la 1852 este consemnat un teatru în oraş condus de Ştefan Vlădescu (alte surse: Vlădeanu, dar o altă locație decât cea a lui Coculescu), Halepliu fiind regizor. În stagiunea 1852-1853 sunt aprobate 83 de piese de către cenzură. Un an mai târziu, antreprenorul teatrului cerea înfiinţarea unui comitet teatral local pentru autorizarea pieselor.
Despre localul teatrului știm puține, din amintirile actorului Panait Constantinescu. Din acestea aflăm că teatrul și-a început viața în localul numit „La Hârdău”. Acest local, în vremea aceea, reprezenta „O sală (…) luminată cu lumânări de seu și care servea pentru întruniri politice și baluri mascate (…), situată fiind în piață, în spatele bisericii Sf. Gheorghe (…) Proprietarul a construit în acea sală și o scenă pentru «caraghioși», așa fiind numiți actorii pe vremea aceea.” Nu teatrul (sala) interesa, citim printre rânduri, ci întrunirile politice și balurile, știind că nici azi nu s-au schimbat lucrurile.
Citește și Primul sponsor al lui Alexandru Tomescu, din Domneşti
Așadar, prima clădire ce a servit drept teatru s-a aflat în Piața Episcopiei (Piața „Lenin”, Piața „Milea”), pe lângă cimitirul bisericii, clădire care, cu timpul, s-a năruit. Cercetând în arhive acea perioadă, aflăm că după 1855 în Pitești exista cartiruită o armată… austriacă! Acesta a pus în circulație monede proprii (paranteză: circulau la Pitești sfanţul austriac negăurit – 20 kreuzer = 2 lei, parale 10; sfanţul austriac găurit = 2 lei, parale 8). Austriecii aveau chiar o școală de muzică (probabil, fanfară) la Pitești. Unde? Tocmai unde fusese cartiruită armata austriacă, în clădirea teatrului! Când au venit, când au plecat trupele austriece din Pitești?! Doamne, câte nu știm despre Pitești!
Să revenim, așadar, la teatru, cu o informație care nu există, ca altele, în istoria, în două ediții, a acestei instituții. La 12 martie 1856, directorul teatrului din Pitești, N. Beștelei, se adresează Comisiei de cartiruire din Pitești pentru eliberarea sălii teatrului ocupate de armata austriacă:
„Având direcția teatrului dintr-acest oraș și după înalta voie ce-am dobândit închiriind sala teatrului și celelalte încăperi de la domnul Nicolae Coculescu, dat fiind că această sală văz că se află ocupată de Școala muzicii ostășești austriece și cu această ocupare direcția nu ar putea da nici o reprezentație, împiedicându-se repetițiile de toate zilele ale actorilor.
De aceea, rog pe onorabila comisie ca chiar astăzi să chibzuiască a lăsa slobodă această sală spre a putea aranja și scena teatrului, mai fiind trebuință de oarecare reparație. N. Beștelei”.
Nu știm dacă sala a fost redată teatrului. Ca și în 2024, și la 1850, austriecii, pe ce pun mâna, tare greu mai lasă să le scape ceva!
Citește și Notele obţinute la „Brătianu” de Minulescu şi Ion Barbu
Citește și Caragiale i-a cerut ajutor câmpulungeanului Scurei
0 Comentarii