Calul

Visez un timp când caii vor umbla liberi pe străzi. Ca vacile în India, ca dulăii pe la noi…
De fapt, nici unui alt animal pe pământ, domestic sau din sălbăticie, nu-i suntem atât de datori. Poate chiar mai datori decât ne suntem nouă. Secole întregi, ba chiar milenii, trecând prin toate epocile, de la cea de piatră până acum vreo 200 de ani, întreaga civilizație a lumii a fost purtată și s-a răspândit pe spinarea cailor. Dacă este adevărat că omul ancestral a apărut într-un punct, undeva, în Africa, poate că nu ar fi ajuns prea departe fără a se folosi de aceste patrupede.
În legende, strămoș i-a fost un cal cu aripi, sau unul cu corn în frunte, Pegas și Inorogul. În mitologie se făcea vorbire de centauri, niște făpturi fidele și înțelepte, pe jumătate cai, pe jumătate oameni. În subsolul zoologiei îi întâlnim un strămoș mare cât un câine și cu trei copite, dar acesta exista pe când omul încă își mai aștepta apariția, dormitând într-un pește sau într-o maimuță.
Din primele semne ale antichității nu lipsește acest ierbivor în calitate de participant. Dacă bovinele, caprinele, ovinele, porcinele și alte animale erau îmblânzite și crescute pentru satisfacții alimentare, cabalinele aveau alt destin. Alexandru Macedon a cucerit aproape toată lumea cunoscută, ba pășind chiar dincolo de hotarele ei, călare pe Ducipal. Sub Cezar au fost uciși mulți cai, din Galia până în Egipt. Gingis Han și mongolii în general au supus China și au ajuns în inima Europei cu hoardele călări. Napoleon nu a avut nici tancuri, nici avioane. Lumea nouă, cele două continente americane, tot pe cai au fost cucerite. Când au venit cohortele romane, dacii i-au întâmpinat călări. Țările Românești au fost întemeiate, spune istoria nescrisă, prin descălecări, ale unor cete de voinici, care trecuseră munții.
Cai de călărit, cai buni de tras la căruță, la teleguță, la birjă, la poștalion, la plug, la grapă…
În niciun caz nu au fost crescuți cai pe meleagurile noastre pentru bucătărie. Românii nu au mâncat niciodată carne de câini, de pisici, de broaște și de cai.
Istoria triumfală a calului nu s-a oprit odată cu mașinile și motoarele. Animalul a continuat să mai fie de folos paralel cu trenul, automobilul, motocicleta, avionul (chiar cel cu reacție). În timpul Ultimului Război Mondial, se mai foloseau regimente de cavalerie și de artilerie cu cai.
Adevăratul război pentru nimicirea cailor a fost declanșat pe vremea comunismului… Ca să nu se înscrie cu ei în gospodăriile colective, sătenii îi abandonau în zăvoaie și prin păduri, unde cei care scăpau de colții haitelor de lupi se sălbăticeau. Când noua orânduire s-a instalat bine, caii românești au fost scoși la vânzare peste hotare. Exemplarele cele mai reușite erau încărcate în trenuri și expediate în Italia și alte țări. De menționat că nu se exporta carne de cal, ci numai animale vii. Ce mai rămânea era dat în hrana porcilor, care deveneau carnoviri. Apoi, un lung șir de ani nu s-a mai pomenit de caii noștri. Pănâ zilele trecute, cănd a pornit scandalul cărnii de cal, care a invadat Europa cu eticheta cărnii de vită.
De unde cai, nu știu. Într-un oraș ca al nostru, tradițional cu birje, camioane cu cai și căruțe de la țară, n-a mai fost văzut un asemenea animal de mulți ani. Pentru școlarii de azi, calul a ajuns un animal exotic, cunoscut numai din poze.
Se pare că vina pentru exportul de carne de cal sub etichetă falsă se lămurește că nu este a noastră. Prea târziu. Impresia a fost făcută. Și nu poate decât să fie crezută de clienții care își mai aduc aminte cum citeau în gazete că cetățeni români prind și mănâncă lebedele de pe lacurile de agrement ale Europei. Da, chiar așa, ne paște riscul de a rămâne pe nedrept repetenți…

(Prof. Marin Ioniţă)