La 1806, comunitatea greacă din Pitești, extrem de numeroasă, a dorit înființarea unei școli în Pitești. În limba elină. Ofensate, autoritățile locale nu au fost de accord, dorind, mai întâi, înființarea unei școli în limba română. Culmea, domnitorul Ipsilante (grec) nu a dat aprobare unei școli grecești, semn că mai ținea cont și de cei din jur (jupânii români). Acest lucru a fost posibil abia în 1834 – ba nu era local adecvat, ba nu era învățător.
În fine, la 1844 putem vorbi de prima școală românească din Pitești – pe ulița Boierească, actualul bvd Brătianu, unde a funcționat viitoarea Școala Nr.1, mai apoi Școala „Brătianu”, mai apoi Școala de Muzică (firește, demolată după 1990, doar era monument istoric, pentru a face loc unei dughene de tablă – o terasă). Doar denumirea străzii a rămas – Strada Școalelor!

Dar o școală fără bibliotecă proprie nu putea funcționa! La 18 septembrie 1840, învățătorul acestei școli, Nicolae Simonide (preda la toate clasele), face un raport către primarul orașului prin care face cunoscut că nu are unde depozita cărțile destinate pentru biblioteca școlii, deoarece… dulapul nu era confecționat. În cei șase ani, se strânseseră ceva cărți, din donația copiilor de bani gata, dar nu exista vreun… dulap/bibliotecă pentru depozitarea acestora. Firește, învățătorul Nicolae Simonide nu se îndura să facă un dulap din salariul său („salariul mic, după buget”, vorba lui Caragiale). Totul trebuia realizat de Primăria Pitești! Ca și azi.
Mai mult, învățătorul Simonide îl amenință pe primar că dacă într-o săptămână nu-i va fi pus la dispoziție un… dulap, o să-i trimită la Primărie toate cărțile pe care le păstra în devălmășie!
Poate și din acest motiv, Școala Nr. 1 Pitești poartă numele de „Nicolae Simonide”. Acesta și-a făcut treaba de învățător, de militant, și nu a ezitat să-l amenințe pe primarul de atunci, Toma Conțescu.

Citește și Călin Vlasie, carte tradusă în Germania

Citește și Doman s-a lansat tocmai la Roşiorii de Vede