Avicola PSD

Hotărât lucru, PSD-ul nu mai este ce-a fost odată. Evenimentele neplăcute petrecute în ultimele luni cu preşedintele Constantin Nicolescu, iar ulterior cu deputatul Mircea Drăghici, ambii deveniţi subiectul unor ample anchete la DNA, au slăbit mult moralul armatei pesediste, odinioară fără adversar în judeţ. Astăzi situaţia s-a schimbat radical. Liderii social-democraţi par că şi-au pierdut definitiv curajul şi zburătăcesc în derivă. Sunt preocupaţi mai degrabă să se pună la adăpost de atacurile venite din partea „prădătorilor” din PDL, decât să iasă la luptă cu reprezentanţii puterii, conduşi de lacomul lor Stăpân, Mircea Andrei. Temuţi altădată, precum o haită de lei, de al căror răget se cutremura judeţul, iar gazelele de la celelalte partide fugeau mâncând pământul şi se ascundeau în desişurile cele mai ascunse ale eşichierului politic, pesediştii s-au instalat acum pe cele mai joase trepte ale lanţului trofic din politichia argeşeană. Pe nivelul rezervat orătăniilor paşnice şi sperioase, care tremură de frica lighioanelor portocalii. Ograda pesedistă nu mai ascunde niciun răpitor. A devenit un uriaş coteţ, înţesat de înaripate temătoare, căruia îi dă târcoale înfometatul dihor pedelist. Avicola PSD ar putea fi denumit cuibarul social-democrat din Argeş, populat pe crăcile cele mai înalte de toate speciile de înaripate întâlnite prin ogradă, pe cât de gureşe şi certăreţe, pe atât de sperioase când vine vorba să cotcodăcească sau să măcăne ceva la adresa celor care le vânează de le merg fulgii. Să trecem, deci, în revistă cele mai reuşite exemplare din Avicola PSD.

Tudor Pendiuc, zis Cocoşul Roşu, primar Piteşti şi preşedinte executiv PSD

Chiar dacă are creasta cam pleoştită, mai ales când bate tare vântul, Tudor Pendiuc defilează totuşi ţanţoş în perimetrul primăriei, grijuliu să nu apară vreun rival la hambarul de grăunţe. Odată cu trecerea mandatelor, gâtlejul i-a cam răguşit, astfel că nu mai scoate acelaşi cucurigu ascuţit ca pe vremuri. Nici coada nu-i mai este la fel de înfoiată ca înainte, dar şi-a păstrat încă nealterat apetitul pentru ciugulit. Mai mult, are la pipotă rezerve suficiente ca să-şi dorească să obţină cocoşia supremă pentru tot cuibarul pesedist. Partea proastă este că nu prea se dovedeşte bun de prăsilă, câtă vreme n-a reprodus în partid exemplare prea reuşite, poate doar cu excepţia viceprimarului Cornel Ionică, zis şi Bibiloiul cu Guşa Largă. Înzestrat cu multă vigilenţă, Cocoşul Roşu scanează mereu cu privirea înălţimile cerului, de unde ştie că s-ar putea năpusti spre dânsul hulpavul uliu portocaliu. Cotcodăceşte cu multă precauţie prin ogradă, iar când intră la coteţ să înnopteze, se suie pe bârna cea mai înaltă, mai ferită de un eventual atac al DNA sau al vreunui răpitor pedelist hămesit după putere. I s-a bătucit un pic şi carnea, câtă vreme din cauza crizei nu mai găseşte, deşi râcâie mereu din vârful grămezii bugetare, grăunţele gustoase şi râmele suculente cu care şi-a întreţinut dieta în anii trecuţi. Totuşi, a rămas îndeajuns de gustos din punct de vedere politic, aşa încât puterea ar vrea să-l gâtuiască, să-l fiarbă bine la oală, condimentat cu dosare, după care să-l înghită cu tot cu funcţie.

Constantin Tămagă, zis Gâscanul de Câmpie, senator

Mare consumator de cereale, îşi face veacul pe câmpiile sudului, din hambar în hambar. Ştiind că nu e prea sprinten, sâsâie la putere cu gâtul întins, ba chiar dă să ciupească uneori vreun nădrag portocaliu. Dar bate imediat în retragere, când simte că ar putea fi înşfăcat şi băgat în traistă. Pofticios din fire, ar putea fi ademenit cu uşurinţă cu grăunţele nenumărate de la Camera agricolă, la fel cum a fost ademenit şi „bobocul” său, Traian, să ciugulească din palma Stăpânului Mircea Andrei. Fuga nu face parte dintre mijloacele sale de apărare, deci când se simte ameninţat, nu mai gârâie nimic, nici măcar nu mai sâsâie, ci stă pitit în lanul de cereale de la Mozăceni, chiar cu riscul să-şi deterioreze penajul semeţ. Are totuşi un soi de viclenie, care îi permite să se camufleze chiar şi într-un peisaj portocaliu. Când pericolul devine prea mare, zboară pe distanţe scurte spre cel mai apropiat bancomat. În propria ogradă pesedistă, talia mare îl ajută să ţină la respect celelalte orătănii. Face o echipă excelentă cu Cocoşul Roşu Pendiuc şi de multe ori pot fi văzuţi împreună ciugulind din aceeaşi oală, ori supraveghind cotloanele partidului prin care poate pătrunde vulpea portocalie. Gâscanul de Câmpie este considerat o delicatesă de către actuala putere. L-ar vrea perpelit, pe un pat fraged de euro sau măcar împăiat.

Filip Georgescu, zis Curcanul fără Moţ, deputat

Odinioară era spaima la tot păsăretul din bătătura pesedistă. Se învârtea înfoiat de colo până colo şi părea că n-are teamă nici de purici. Acum nu mai sperie pe nimeni. I-au mai rămas doar câteva pene în coadă, ba până şi moţul său celebru, cu care făcea cuceriri în toată ograda, i s-a ofilit şi stă să-i cadă. I-a cam pierit şi graiul, altădată foarte colorat, aşa încât Curcanul fără Moţ s-a retras în fundul curţii, sperând să aibă linişte. Ţi-ai găsit! Celelalte orătănii i-au simţit nevolnicia şi îi dau târcoale, cotcodăcind şi gârâind cu obrăznicie. Ba culmea tupeului, a ajuns să fie sâcâit chiar şi de bobocii şi cocoşeii de prin primării, care în alte vremuri nici nu cutezau să i se arate în faţa ochilor, de teamă să nu le ceară măcar un schimb de teren. În ceea ce priveşte gâsculiţele, i-au întors şi ele spatele, parcă să-i facă în necaz că n-are cum să le mai prindă de codiţă. Curcanul e tot mai trist şi nu-i mai arde nici să-şi mormănească hambarele, ca pe vremuri. Se aude chiar că ar vrea să-şi doneze o mare parte din grăunţe, ca taxă de protecţie pentru un vulpoi care îi tot dă târcoale, cu gândul să-l jumulească. De supărare, a fost năpădit şi de vicii. S-a obişnuit să-şi vâre clonţul în butia cu vişinată şi se îndoapă cu atâtea vişine, încât zace apoi trei zile în fânar, fără vlagă. Nici pentru răpitorii portocalii nu prea mai prezintă interes. L-ar vrea gâtuit poate doar pentru impresia artistică, pentru a-i decora eventual biroul lui Ion Dobrinoiu, de la Direcţia Silvică.

Şerban Valeca, zis Păunul Karatist, senator

Specie solitară în ograda PSD, căreia nu-i prea place să împartă acelaşi coteţ cu celelalte orătănii. Pare pătruns de aroganţă şi îşi răsfiră coada cocoţat pe crăci înalte, de unde-şi poate etala cât mai bine musculatura politică. Chiar dacă este înzestrat la acest capitol, poate cel mai înzestrat din toată Avicola pesedistă, nu se coboară la nivelul unei lupte degradante cu puterea. Şi-ar ştirbi probabil blazonul. Ori i s-ar strica acoperirea sub care activează.

Radu Vasilică, zis Cocoşelul Gelat, deputat

Specie aviară ornamentală, are mare grijă la penaj, pe care şi-l unge cu gel, ca să aibă ce linge pisicile. Ciuguleşte cu graţie din ligheanul cu boabe şi îi place să fie înconjurat de cât mai multe puicuţe, ca să i se deschidă apetitul. Nu le face mare lucru, pentru că patinează din cauza gelului, dar la cotcodăcit se pricepe totuşi. Are un cucurigu cam piţigăiat, nu baritonal ca al Cocoşului Roşu, dar când îl slobozeşte în eter, se face zarvă în toată ograda. Cum înălţimea politică nu-l ajută să ajungă la hambarul cu boabele cele mai gustoase din partid, se mulţumeşte cu urluială, niţei viermuşi, dar nu refuză nici mălaiul portocaliu de Mălureni, deşi
i se oferă tot mai rar. La fugă este destul de sprinten, dar dacă dihorul pedelist dă totuşi să-l apuce, îşi bagă o gheară în gât şi face pe mortul. În rest, fugăreşte guşterii din tufişuri şi a căpătat o dexteritate deosebită să se bată cu muştele. Urăşte animalele politice de talie mare, de când a patinat pe o balegă portocalie de era să-şi rupă gâtul. Pe lângă faptul că i-a stat respiraţia, i s-a mai stricat şi penajul. Oricât şi-a dat cu gel pe urmă, tot străflocit a rămas. Are totuşi o frăgezime politică ce stârneşte pofta prădătorilor de la putere. Dar îl lasă să mai crească un pic, să capete şi un pic de grăsime naturală, în afara gelului.

Ion Burnei, zis Răţoiul Farmacist, deputat

Se ţine mereu tare pe piaţă, ca răţoiul pe gheaţă. Porneşte cu două mari handicapuri în fuga de la lupta cu puterea. În primul rând, mersul greoi, legănat, care nu-i permite să atingă decât o viteză de cel mult 300 de metri pe oră. În al doilea rând, îi place mult ciuguleala, fapt care, de asemenea, i-a alterat consistent sprinteneala. Totuşi, posedă şi un avantaj deloc de neglijat. Ştie să înoate, spre deosebire de majoritatea răpitorilor, ba poate să se şi scufunde şi să stea multă vreme în adâncuri, până dispare primejdia. De măcănit, mai măcăne uneori, dar cu precauţie, cât să nu atragă atenţia. În rest, în special când e bine dispus şi îşi face siesta, îi place să-l necăjească pe Curcanul Felipe, ciugulindu-l de moţ sau ciupindu-l de guşa în care şi-a pitit averea. Se înţelege perfect cu Gâscanul de Câmpie, Constantin Tămagă, dar i-ar smulge coada Cocoşului Roşu, Tudor Pendiuc. Specialist în ierburi, le cunoaşte bine pe cele rele şi ar mâna bucuros orătăniile care-i displac, să se îndoape cu otrăvuri. Apetitul îi joacă uneori chiar lui feste, astfel că adeseori are coşmaruri culinare. Cel mai des se visează pus pe varză, la masa puterii.

Bogdan Niculescu Duvăz, zis Cocoşul de Crevedia, deputat

Întrucât are un coteţ de lux la Bucureşti, vizitează rar ograda prăfuită a PSD-ului din Argeş. Iar când o face, se umflă în pene faţă de cocoşeii provinciali, cărora le povesteşte cum se decorează creasta la Avicola de fiţe de la Crevedia. În ce priveşte curajul, nici nu cântă cocoşul de trei ori începutul luptei, că el este demult băgat la coteţ. Pe cât de arogant, pe atât de fricos, le face lehamite chiar şi răpitorilor. Uliul se face că nu-l vede, vulpea nici atât, astfel că are toate şansele ca, în final, să sfârşească în ghearele unei pisici portocalii, care să-i curme chinul politic.

Cornel Ionică, zis Bibiloiul cu Guşa Largă, viceprimar

La început ai crede că este o corcitură între un răţoi şi o curcă. Este de fapt un bibiloi, în limbaj popular pichirea sau teşcherea, care se hrăneşte cu tot ce găseşte şi caută să se împerecheze pe viaţă cu bugetul hambarului în care se adăposteşte. Acţionează sub un camuflaj perfect, având penajul de culoare ştearsă, dar plin de picăţele, astfel că se confundă adeseori cu bancnotele din valutele convertibile. La fel ca mai toate înaripatele din bătătura pesedistă, se caracterizează prin lăcomie, dar şi o zgârcenie proverbială. Dacă vede altă orătanie la castronul cu boabe, o atacă şi dă să-i scoată ochii. Doar faţă de Cocoşul Roşu Pendiuc are respect, deşi se spune că au fost cazuri când i-a ciugulit pe furiş din strachină. Lăcomia este de vină, pentru că după cum îi spune şi numele, are o guşă atât de largă, de parcă ar fi pelican. Până şi animalele de pradă din PDL îl privesc ca pe o curiozitate a naturii şi nu par dornice să-i facă felul prea rapid. Ba chiar îl tolerează, ademenindu-l cu grăunţe, ca să deşerte apoi din coteţul pesedist tot ce-a adunat în guşă.

Cristian Gentea, zis Guguştiucul Atomic, preşedinte PSD-Piteşti

Zburătoare politică de talie mică, gurluie prin ogradă fără să-l bage nimeni în seamă. Cică i se trage de la faptul că stă prea mult pe cracă la ICN, într-un mediu în care se manipulează substanţe radioactive, astfel că a devenit el însuşi un izotop politic care nu intră în reacţie nici măcar cu celălalt păsăret pesedist, darămite cu electoratul. A reuşit performanţa ca, de când i s-a făcut cuib peste pesediştii piteşteni, să nu scoată din gâtlej nici măcar o gârâială mai de Doamne ajută. Semn clar că providenţa a glumit cu dânsul. Dacă tot tace, trebuia să-l facă peşte, nu guguştiuc politic.

Carmen Ursu, zisă Curca Plouată, şefa femeilor PSD

Nici măcar Curcanul fără Moţ, Filip Georgescu, nu pare dornic să-şi consume ultimele puteri politice cu insipida Curcă Plouată. Care stă singură pe cracă şi n-are altă grijă decât să dea cu ciocul în caz că simte altă curcă dornică să-i ia locul. Ca şi Guguştiucul de mai sus, Curca Plouată ocupă o funcţie importantă în cuibarul pesedist, dar nu se remarcă decât prin felul în care îşi aranjează penele şi prin culoarea în care şi le vopseşte. Pare că cineva i-a legat pliscul cu sfoară, silind-o să-şi promoveze mediocritatea politică doar la nivel ornamental. O ocolesc chiar şi suratele de cuib, iar în ce priveşte masculii, poate doar Bibiloiul Ionică, stăpânit de lăcomie, s-ar încumeta să-i smotocească penajul. Nu numai că n-ar fi capabilă să scape teafără atacului vreunei lighioane portocalii, dar este posibil să crape de spaimă şi dacă ar strănuta spre dânsa voracele dihor de la Inspectoratul Şcolar.
(Mihai BĂDESCU)