Un eveniment care pare banal. Străini de creaţia artistică. Deci care n-ar avea ce să caute în această pagină. În care ar trebui mai degrabă tipărită o poveste cu unul care îşi fură, el, lui, pălăria de pe cap, sandalele din picioare şi cămaşa din spinare; hoţul prost sau prostul hoţ, bun de dat afară din ţară… Chiar aceasta este impresia pe care ne-o face discuţia din zilele trecute a Guvernului ţării cu delegaţia FMI şi a Comisiei Europene. Ne facem vinovaţi de mai multe lucruri făcute şi nefăcute. Principalele capete de acuzare, că nu am privatizat ce se cerea vândut până la termenul fixat, pe orice şi pe oricât şi că nu au fost daţi afară conducătorii români din campaniile proprietatea statului român pe teritoriu românesc.
Şi reprezentanţilor noştri aceste discuţii parcă nu le-ar mai rămâne altceva de făcut decât să-ţi ceară iertare pentru amânare, cu privirea în pământ, cu spatele încovoiat, ba chiar să sărute poalele anteriului purtat de marele şah. De fapt, eufemistic numită, discuţia aceasta este o judecată în care noi suntem acuzaţi, iar ei ne trag la răspundere şi au putere să ne sancţioneze.
Şi nu se întâmplă pentru prima dată. Toate guvernele noastre care s-au succedat în tranziţie au negociat în genunchi şi au acceptat toate poruncile. Nu cred că există pentru un popor umilinţă mai mare decît să i se refuze dreptul de a-şi păstra bunurile pe care le are. Şi să i se impună conducere străină la cele care mai are încă îngăduinţă. De parcă ne-am afla într-o ţară sub ocupaţie…
Delegaţi – manieraţi, diplomaţi, amabili, nu au scos iatagane şi hangere din teacă, dar ne sugrumă frumos cu degetele în mănuşi. Vrem, nu vrem, trebuie să cedăm…
Dar staţi puţin, ce putem să le reproşăm? Ei au venit peste noi? Ne-au cucerit cu război? Să fim sinceri şi să recunoaştem că noi i-am chemat. Noi am apelat la punga lor. La început cu un împrumut, a zis preşedintele ţării, de bani pe care să nu-i cheltuim ci să-i păstrăm puşi la adăpost, într-un loc vulnerabil, ca o centură de castitate. Dar odată avalanşa pornită nu a mai fost zăgăduită.
Şi cum este firesc orice creditor îşi ia măsuri de garantare a împrumuturilor şi dobânzilor. Dar, oare, condiţiile impuse şi acceptate de debitorul care este România, sunt ele soluţia ideală? Priviţi de jur împrejur. Ce-a mai rămas din ARO, întreprinderea care fabrica autoturisme de teren ce putea să străbată pustiul Saharei înaintea altora, să se caţere şi să coboare, ziua, noaptea, pe dunele de nisip ecuatoriale, peste valurile de zăpadă şi pustiul de gheaţă de sub Cercul Polar, pe văile râurilor pline de bolovăniş, pe coastele munţilor… Dar din ROLAST-ul care producea piese de cauciuc de la cele minuscule pentru microscoape şi laboratoare, până la corturile folosite la hale industriale sau hangare, la benzile transportoare pentru mine, cariere şi balastiere sau la bărcile pneumatice? Cu export peste ţări şi mări? Dar fabricile de ciment, de bioproteine, de lână artificială, de pânzeturi şi stofe, de bere? Măturate parcă de vânt de pe pământ! Dar ARPECHIM-ul care nu mai poate să fie salvat decât ce putem să cumpărăm la preţuri fabuloase de la proprietarul care le-a cumpărat de la noi pe sume infime? În rest? Ruine!
Cât despre aducerea străinilor la conducerea companiilor de stat, au, ei, şi aici o motivaţie: este lucru dovedit, mi-e ruşine să-l spun, că mai toţi directorii (administratori, manageri) şi consiliile de administraţie au căpuşat, au îndatorat, au băgat în faliment şi în lichidare întreprinderile pe care le-au condus în timp ce ei s-au ales cu averi colosale.
Unde sunt cei în care trebuie să ne încredem?
Or fi şi ei pe undeva numai că trebuie căutaţi şi aşezaţi în locul ce li se cuvine. Nu se poate ca din 20 de milioane de români, din sute de mii de specialişti absolvenţi de facultăţi să nu găseşti atâţia conducători de întreprinderi de câţi este nevoie, cinstiţi şi pricepuţi. Nu au fost cu toţi contaminaţi. Nu a dat molima în fiecare. Nu a rămas ţara goală. Chiar aici, în Piteşti, s-au dovedit destui oameni pricepuţi.
Dar imaginea e greu de şters şi nu prea se poate din mers…
O amânare de trei luni. Fiți fericiți, români!
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii