De cedare a puterii în folosul colectivității nu sunt în măsură decât oamenii. Oamenii excepționali. În rest, ducem cu noi blestemul ancestral de a nu părăsi puterea, dacă ne-am cățărat în vârful ei, decât când suntem alungați sau cădem în luptă. Este o moștenire de care nu putem scăpa, de la căpeteniile din haiticurile de animale sălbatice, ale cetelor de maimuțe, ale turmelor de hominizi și de oameni primitivi. Care, din generație în generație și din civilizație în civilizație, au ajuns până la noi.
De prea puține ori s-a întâmplat de-a lungul întregii istorii a umanității. Oedip rege a părăsit palatul când a aflat că, din cauza păcatului său de incest matern, ciuma face ravagii în cetate. Dar cine a mai fost în stare să lase locul vacant chiar dacă nu și-ar fi scos ochii? A mai abdicat și regele Laerte, dar din alte motive și cu alte efecte. Și la urma urmei, și el și Oedip sunt personaje legendare și literare. În realitate, toate actele de abdicare sunt false. Ca să revenim pe teren românesc, atât Cuza Vodă cât și regii Carol al II-lea și Mihai I au părăsit tronul sub amenințări și cu speranța revenirii.
Dar ce e cu domnul Boc? Emil Boc? El nu arată ca un descendent direct din căpetenia vreunui clan de cimpanzei. Dar nici os de os de domn.
Nu e decât un țăran mediu școlit, care a urcat molcom pe treptele universității. Ne-a dovedit că știe să mânuie cu spor și plăcere coasa, securea și lopata. Ce șef bun de brigadă sau de atelaj ar fi fost la C.A.P… Pădurar, cantonier, baci la stână, socotitor, brigadier sau președinte, cap de familie, gospodar de frunte. Om bun, cumsecade. Și cinstit.
Dar el nu a țâșnit spectaculos din țărănime și nici nu a avut complexele dezrădăcinatului. Totul a mers lin, ca fluierând pe potecă cu traista de merinde la șold și pană la pălărie.
Fără îndoială că nu și-a pus nici profesorii în dificultate cu întrebări iscoditoare, nu a venit în conflicte cu colegii și nici nu s-a bătut pe fete. Studentul sau funcționarul model, care nu dă bătaie de cap. A intrat în partid cum te urci în tramvai, la grămadă, dar fără să te înghesui spre un scaun anume, mulțumit să stai în picioare, agățat de bară. Migălos, harnic și corect, a fost luat în seamă și, haide – haide, a ajuns în Parlament. Unde a pus ochii pe el Traian Băsescu. Era tocmai cel de care avea nevoie.
Un țăran în Guvern. Era prima dată în tranziție. Parlamentar în ițari și în cămașă cusută cu flori, purtată pe dinafară, mai fusese și acel vestit Vasile Lupu, moșier de Moldova, mi se pare și ministru al pădurilor, dar juca în travesti. Nici chiar Romulus Zăroni, în epoca dejistă, nu era țăran autentic, pentru că administrase domeniile lui Petre Groza. Hei, dacă Traian Băsescu ar fi avut moșie, altfel ar fi stat lucrurile. Dar nu e timpul trecut.
Să nu ne mirăm de un țăran ajuns șef de guvern. Urcat pe tronul Moldovei, Răzvan Vodă era țigan și fost haiduc (să mă ierte etnia, dar nu pot să scriu ”Răzvan Vodă era rrom”…). Măcar Emil Boc era un om cinstit și așa a trecut și pe la putere. Cinstit în sensul că nu s-a pricopsit cu acțiuni, nu s-a ales cu proprietăți, nu și-a construit vilă nici în oraș, nici la munte, nici la mare, nu și-a petrecut concediile pe plajele scumpe ale lumii, nu și-a făcut firme sub acoperire, care să sugă din seva țării, precum mulți dintre miniștrii săi pe care i-a îngăduit să-și facă de cap. Dacă ar fi ciupit, s-ar fi știut, pentru că toată supravegherea a stat cu ochii pe el.
În rest, vina pentru catastrofa în care ne aflăm nu-i aparține decât în calitate de executant. Zelos executant de porunci, așa cum le-a primit. Motiv ca stăpânul să-l țină la putere trecând peste vreo zece moțiuni de cenzură, șef la vrea 5-6 guverne succesive și o grămadă de legi trecute prin asumare de răspundere.
Dar unde dai și unde crapă. Protestele din stradă au început împotriva măsurii abuzive de demitere a unui subsecretar de stat. Au avut și un punct culminant, cu sticle incendiare, cu aruncări de pietre, cu răniți, cu devastarea unui magazin, cu arestări… Dar puterea nu și-a asumat răspunderea să-i declare pe protestatari rebeli și protestatarii nu au avut tăria să se numească revoluționari.
Aflat sub presiunea străzii, președintele țării a hotărât să-l sacrifice pe cel mai fidel colaborator, executantul de încredere al tuturor ordinelor, copilul său de suflet. Fără a-l arunca însă de pe metereze. Nicio grijă, nu se va întoarce la lopată și la coasă. Dar riscă să fie îngropat în uitare, la margine de drum. Cât despre protestatari, vom vedea dacă vor părăsi piața, mulțumindu-se cu trofeul capului bietului Moțoc. (Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii