# Duminică, 29 ianuarie. Pe un ger de crapă pietrele, merg să văd cel mai nou film al lui Clint Eastwood – “J. Edgar”, o istorie romanțată a întemeietorului FBI, poliția federală americană. Și merită efortul – dincolo de jocul excelent al lui Leonardo di Caprio, drama te pune pe gînduri. Oare nu cumva paranoicii sînt cei mai buni creatori de instituții polițienești, prin tenacitatea lor, pasiunea pentru control și atenția la imagine? În cazul lui J. Edgar Hoover, răspunsul e pozitiv. Marcat de ura față de comunism, ambițios dincolo de limite, ascunzîndu-și cu grijă înclinația homosexuală, el a construit Biroul Federal mînat de o viziune suspicioasă asupra lumii și vieții. Un mare paranoic este cel care colecționează fapte și folosește oameni conform sistemului său de interpretare, cu o credință nestrămutată, capabilă să mute munții. Incapabil de simț critic, odată ce mintea i-a fost acaparată de fantasme, el schimbă realitatea, ca un spărgător de gheață ce-și taie drum prin banchiză. Iar instituția pe care o naște îi moștenește cumva ADN-ul. Creat după chipul și asemănarea lui J. Edgar, FBI-ul a acumulat o putere imensă, forțînd Legislativul să-i acorde puteri peste capul poliției locale, adunînd un corp de experți în cele mai felurite domenii, organizîndu-și propriile laboratoare, tabere de instrucție și clădiri administrative, și i-a supraviețuit creatorului său. Aș zice că și KGB-ul s-a născut din capul altui mare paranoic – Felix Edmundovici Dzerjinski. În schimb, CIA are origini militare, fiind fondată de un grup de ofițeri superiori care activaseră în OSS.
# Luni, 30 ianuarie. De ce nu e criză în Polonia, de ce partidul premierului liberal Donald Tusk a cîștigat din nou alegerile de anul trecut, o premieră în anii de după 1989? Răspunsul e complex, dar am putea învăța și noi ceva din el. În primul rînd, Polonia n-a pierdut timp cu reformarea economiei comuniste. Țara n-a avut un Nicolae Văcăroiu, care să frîneze privatizarea. Dimpotrivă. În anii ‘’90, Leszek Balcerowicz a fost campionul “terapiei de șoc”, sub forma unui pachet de 11 legi care reglementau cam totul, de la sistemul bancar pînă la facilitățile acordate liberei inițiative. Astfel, s-au cîștigat vreo zece ani de dezvoltare. În al doilea rînd, Polonia, țară de 38 de milioane de locuitori, a înțeles că o țară mare este și o piață mare, și a favorizat consumul intern. Acum, economia ei se sprijină atît pe companii mari, multinaționale, cît și pe firme mici și mijlocii, cu capital polonez, pe care a avut grijă să nu le sufoce cu taxe și impozite ridicate. În fine, Polonia a știut să fructifice aderarea la spațiul comunitar, atît negociindu-și bine zonele de interes, îndeosebi cotele de producție agricolă, cît și absorbind fonduri europene într-un ritm alert – în primii patru ani de după aderare, rata de absorbție era de 25% (comparativ cu 4%, contraperformanța României). Banii au fost folosiți în special pentru dezvoltarea infrastructurii, în jurul unor obiective concrete. De exemplu, numai în acest exercițiu bugetar, au fost atrase circa 40 de miliarde de euro pentru construcția de autostrăzi, șosele și stadioane, Polonia găzduind în 2012, împreună cu Ucraina, Campionatul European de Fotbal. E drept, deficitul bugetar al țării a fost de 6%, iar premierul Tusk a anunțat mai nou măsuri de austeritate, pentru a se ajunge la circa 3%. În aceste condiții, concluziile se trag de la sine. România trebuie să facă un efort de a ajunge la banii comunitari iar pentru asta ministerul condus de domnul Orban pare a nu fi de ajuns. Guvernul ar trebui să demareze imediat un program de formare a mii de funcționari publici, specializați în absorbția fondurilor europene, pe care să-i răspîndească în teritoriu. Apoi, mi se pare indispensabil un efort concertat de încurajare a mediului de afaceri, prin scăderea fiscalității, chiar dacă ratăm ținta de deficit de 1%, convenită cu FMI, țintă și așa prea ambițioasă. De asemenea, statul român ar trebui să-și dimensioneze eficient regiile și companiile naționale, renunțînd la influența politică asupra managerilor acestora. Chestia cu managementul privat rămîne praf în ochi, pînă cînd partidele nu vor accepta că de acolo nu se mai pot drena bani în interesul propriu. În fine, mă întreb dacă nu s-ar putea capitaliza și niște bănci românești, pentru a relansa creditul, în condițiile în care banii din băncile străine se fac tot mai scumpi.
# Marți, 31 ianuarie. Intrăm în Anul Caragiale (160 de ani de la naștere și 100 de la moartea marelui dramaturg) și parcă văd cum vor începe să curgă prăfuitele simpozioane și indigestele discursuri asupra genialității poporului român care a dat un asemenea creator bla, bla, bla. Sper să fim ceva mai inteligenți de-atît, sper să-i reedităm opera, cu un aparat critic adecvat, sper ca tineri români să meargă la Berlin, la invitația Ministerului Culturii, ca să vadă unde și-a trăit Nenea Iancu ultimii ani (și să afle de ce-a plecat, scîrbit, din țărișoară), sper ca vreun om de afaceri cu gust să-i refacă berăria. Și, mai ales, sper să-l mai citim. Ca să descoperim minunății ca asta: “ Cînd, obosit de citirea prozei mele, vrei, cu alt procedeu, mai expeditiv și mai puțin obositor, să evoci o viziune din patria română, să te-nvăț eu ce să faci. Iată. Fă foarte cald în odaie. Toarnă două-trei pahare de vodcă pe fața mesei. În căldură, o să se evaporeze alcoolul, umplînd odaia cu o emanațiune subtilă. Cheamă apoi pe lăutarul d-tale și pune-l să-ți cînte, de unul singur, în surdină, dar cu brio, ritmo, risolutto e ben marcato: Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo lele… etc. Dumneata, lungit pe canapea, aruncă-ți ochii pe discursul vreunui tribun daco-roman… și… încet-încet, ai să simți o moleșeală delicioasă în tot trupul. Are să te apuce o moțăială irezistibilă și ai să moțăi, să tot moțăi, pînă cînd pleoapele o să ți se-nchidă frumos. Și atunci, de-a-năuntru, ai să vezi că te afli la Moși, în miezul verii, subt un umbrar, la o masă rustică, înconjurat de cea mai veselă lume din lume. Ai să auzi cimpoaiele Vlăscenilor și trîmbițele și tobele panoramelor și țivloaiele și hîrîitorile copiilor și guițături de purcei. Ai să vezi baloane tricolore, unele captive, legănîndu-se la adierea vîntului, altele, scăpate din mîinile ageamiilor, ridicîndu-se libere spre înaltul văzduhului. Ai să simți mirosul de țuică risipită, de gogoși prăjite în ulei, de cîrnați și de fleici arse la grătar. Ai să simți gustul lipicios de turtă dulce… și ai să-ncepi a te apăra de muște… muște, multe muște, ce de muște! Ia încearcă, rogu-te, odată procedeul ce-ți recomand… ”
Cristian Cocea
0 Comentarii