Gabriel Klimowicz s-a născut la 20 noiembrie 1955, la Pitești. Este unul dintre cei mai importanți scriitori piteșteni. Mai nimeni nu știe că marele și cunoscutul realizator tv (ProTv) este piteștean. Parte e din vina lui, că nu a făcut caz, parte din vina noastră. Dincolo de emisiuni, Gabriel Klimowicz are în spate și o importantă parte scriitoricească, una pentru care Dan C. Mihăilescu îl lăuda, la scena deschisă, în „Cartea de la ora 5”.
A debutat în „Litere, Arte, Idei”, supliment literar „Cotidianul”, în 1991. Încurajat, în 2016, publică, la Ed. Ratio et Revelatio, romanul „Lumea Ticăloșilor”. Au urmat, pentru piteștean, romanul „Nunta” (2016, Ed. Cartea Românească), romanul „Străinul din Țara Marelui Nimic” (Ed. Tritonic, 2019), „Bătrânul” (două volume, Edit. Coresi, 2021), „Fake News” (roman, editura Coresi, 2022), „Fii Tatălui” (Ed. Coresi, 2025) și „Divorțul” (edit. Helen, piesă de teatru în două acte, Ploiești).
În ultimul roman publicat (masiv, pe urmele lui D.R. Popescu și Nicolae Breban), „Fiii Tatălui”, autorul invocă nenumărate unghiuri de interpretare.
Este enorm de greu de a sintetiza un roman de 626 de pagini în această rubrică. Important este că această carte, deși masivă, se citește ușor, fiind scrisă alert, de parcă în pagina următoare afli adevărul. Nu îl afli, pentru că apar noi întâmplări, cu noi semnificații.
„Toți oamenii sunt frați”, pare a sugera titlul. „Fii Tatălui”, arată Ana Dobre, toți au același creator, toți se bucură, egal, de aceeași iubire”. Dar… există un dar. De aceea, mai bine, hai să citim din carte:
„Tatăl pregătește lumea pentru fiii și fiicele sale, după modelul Tatălui Creatorul. Adam e un creștin pentru care valorile dragostei de Dumnezeu și de aproapele, ale adevărului, cinstei, dreptății, sunt esențiale. E în stare să-și sacrifice confortul, ambițiile și chiar viața pentru aceste valori, pe care vrea să le transmită fiilor.
Celălalt tată, Nelu, este un adept al ateismului materialist. Nimic nu-l poate opri din drumul spre țintele pe care și le-a propus: bani, putere sau plăcere. Dostoievski spunea în Frații Karamazov că, dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Romanul este povestea luptei teribile dintre cei doi. Ei duc și o luptă separată cu fiii lor, care își caută propriile căi. Fiii devin tați și încearcă să schimbe lumea după propriile credințe. E o luptă încărcată de suferință și răsturnări dramatice. Rezultatul e incert. Oricum, încleștarea este pe viață și pe moarte și reprezintă, de fapt, lupta dintre bine și rău pe care o trăim cu toții. Cadrul romanului e cel real, din timpul dictaturii și de după decembrie 1989”.
Romanul prezentat în acest fragment își asumă o ambiție rar întâlnită în literatura contemporană: aceea de a interpreta istoria recentă prin prisma unei confruntări morale și spirituale. Nu dictatura comunistă sau tranziția postdecembristă constituie adevăratul subiect al cărții, ci felul în care aceste epoci pun la încercare conștiința umană și capacitatea omului de a rămâne fidel unor valori.
Cei doi tați sunt construiți deliberat ca figuri simbolice. Adam întruchipează omul credinței, pentru care iubirea de Dumnezeu și de aproapele, adevărul, dreptatea și cinstea nu reprezintă simple principii abstracte, ci criterii de viață. Disponibilitatea lui de a sacrifica succesul, confortul și chiar propria existență conferă personajului o dimensiune aproape arhetipală, evocând modelul paternității responsabile și al sacrificiului asumat.
În contrapondere, Nelu reprezintă omul format de materialismul ateu, pentru care scopurile justifică mijloacele, iar succesul social, puterea și plăcerea devin repere supreme. Invocarea lui Dostoievski și a celebrei idei din „Frații Karamazov” nu este întâmplătoare. Ea mută conflictul din planul social în cel filosofic, sugerând că dispariția reperului transcendent conduce la relativizarea binelui și răului. Chiar dacă această teză poate suscita dezbateri, ea oferă romanului o ancorare într-o mare tradiție a literaturii ideilor.
Un aspect remarcabil este faptul că lupta nu se oprește la generația părinților. Fiii nu sunt simple prelungiri ale acestora, ci persoane obligate să-și găsească propriul drum, devenind, la rândul lor, tați și transmițători ai unor valori. Astfel, romanul vorbește despre moștenirea morală pe care fiecare generație o lasă celei următoare și despre responsabilitatea libertății individuale. Nimic nu este definitiv câștigat, iar victoria binelui nu apare ca o consecință automată a educației, ci ca rezultatul unei alegeri permanente.
Decorul istoric – dictatura comunistă și perioada de după decembrie 1989 – nu are doar rolul unui fundal realist. El devine spațiul în care marile întrebări despre credință, libertate, adevăr și compromis capătă consistență existențială. Schimbarea regimului politic nu înseamnă automat și victoria valorilor morale; dimpotrivă, romanul sugerează că adevărata bătălie continuă în interiorul fiecărui om.
Prin amploarea temelor abordate, fragmentul anunță un roman care depășește formula realistă și aspiră la dimensiunea unei parabole despre condiția umană. Conflictul dintre cei doi tați devine expresia unei confruntări universale dintre bine și rău, dintre credință și nihilism, dintre sacrificiu și egoism. Indiferent de opțiunea cititorului față de premisele ideologice ale textului, miza lui rămâne una profund umană: întrebarea asupra lumii pe care fiecare generație o pregătește pentru copiii săi și asupra valorilor care merită transmise mai departe. De citit, „Fiii Tatălui”! E alert, meditativ, problematic!
Citește și „Poezie la conac”, la Muzeul Golești
Citește și Aurel Sibiceanu: boema piteşteană
0 Comentarii