# Convorbiri neconvenţionale cu poetul şi inginerul Nicolae Eremia
# Ingineri, tehnicieni, muncitori, care mai de care, în măsură să-i depăşească şi pe specialiştii de peste hotare? Cum îi simţeaţi? Dar pe dumneavoastră printre ei?
– Până să iau legătura cu specialiştii străini aveam un complex de timiditate. Nu ştiam nimic din modul lor de gândire tehnică. Ar fi trebuit să apreciez asta după utilajele pe care le exploatam sau întreţineam. În anul 1991 am avut ocazia să fac o deplasare în Germania, în interes de serviciu, la firma care urma să ne livreze câteva componente importante pentru centrifuge. Înainte de plecare m-am implicat într-un program de recondiţionare a pieselor conjugate. Ştiam că furnizorul va garanta produsul livrat doar în condiţiile unei recondiţionări corecte efectuate de către noi. În acest program am fost coordonat de către fostul director ing. Dan Vlaheli, un bun specialist cu multe cunoştinţe despre tehnologiile occidentale. Mi-am luat foarte serios, în seamă, misiunea. O nereuşită ar fi însemnat o bilă neagră pentru mine dar şi pentru România. Cu sprijinul colegilor de la Serviciul Mecanic am intrat în legătură cu Fabrica de Matriţe şi Piese Auto (FAMPA) condusă de dl. Director ing. Gheorghe Badea. Am fost surprins de nivelul tehnologic şi dotarea cu utilaje moderne şi performante ale fabricii. Încă din anul 1991 stăpâneau tehnologia asistată de calculator. A trebuit să iau lecţii de proiectare şi prelucrare pe maşini, cum am spus, asistate de calculator. Lecţiile mi le-a predat chiar un fost coleg de şcoală profesională, care terminase şcoala de maiştri şi lucra pe o asemenea maşină. Pentru prima piesă recondiţionată, din nouă, am avut mari emoţii. Ultima măsurătoare a zilei ne indica o piesa rebut. Am avut o noapte cumplită! Dimineaţa m-am dus direct la Fabrică, am reluat măsurătorile şi… surpriză: cota pe care o măsurasem seara, după răcirea suprafeţei prelucrate, revenise la valoarea normală. Obosiţi, ne-am grăbit să măsurăm piesa fără a o lăsa să se răcească după prelucrare. Tocmai la „ultimul şpan” se defectase pompa de răcire a maşinii şi astfel, prin dilatare, cota a fost depăşită cu câteva sutimi de milimetru. Bineînţeles că după această plăcută surpriză nu am mai putut să recuperez somnul pierdut, iar zbuciumul din noaptea aceea cine ştie cât de mult a săpat în inima mea. Plecarea în Germania s-a făcut după terminarea tuturor operaţiilor pregătitoare pentru montarea pieselor noi. Din grupul care a făcut deplasarea eram singurul care putea să răspundă întrebărilor puse de către specialiştii germani. Eram dotat cu informaţii foarte precise şi documentate, iar nemţii au rămas surprinşi că România are asemenea dotare tehnică. Ca să se convingă au luat legătura cu un specialst al lor care se afla la Midia, l-au rugat să se deplaseze la Piteşti, să controleze piesele noastre şi să le comunice rezultatul. Asta s-a întâmplat în timpul nopţii astfel încât dimineaţa, când ne-am reîntâlnit cu reprezentanţii firmei, am primit felicitările lor pentru felul cum au fost recondiţionate piesele dar şi pentru informarea corectă şi precisă pe care o făcusem eu. A urmat un schimb de mesaje, prin fax, cu domnul Director Dan Vlaheli care mi-a transmis felicitările sale. A fost o mare izbândă!
# Nopţile albe ale poeţilor. Albe pe platformă, la ordinul aparatelor, în clipitul lor din sute de ochi. V-a venit vreodată să lăsaţi totul baltă?
– Da, am vrut să las totul baltă în toamna anului 1977. Mă săturasem să fiu la „ordinul aparatelor”. Desigur că ar fi însemnat un eşec mai mare, nici aşa nu-mi găseam împlinirea ca poet. M-a „pus pe şine” o expoziţie de pictură de la „METOPA” a Margaretei Popescu, alta a lui Stelian Bajureanu de la Casa Sindicatelor şi un articol despre mine scris de poetul Dan Rotaru în Scânteia tineretului. În acel articol eram „buricul pământului” din Petrochimie, muncitorul care salvează „planul de producţie”, tânărul care şlefuieşte poeme. Cu alte cuvinte, evadarea spre artă m-a reclădit sufleteşte.
0 Comentarii