Născut la 17 mai 1945 în comuna argeșeană Călinești, sat Gorganu, Nicolae Mecu este editor, critic şi istoric literar. Este fiul Filoteei, născută Ogradă şi al lui Virgil Mecu de meserie croitor. Argeșeanul nostru frecventează şcoala elementară din localitatea natală între anii 1952 și 1959 şi Şcoala Pedagogică de învăţători din Câmpulung în perioada 1959-1965.
A fost învăţător stagiar în judeţul Dâmboviţa
Nicolae Mecu este învăţător stagiar între 1965 și 1966 la şcolile din comunele Cobia de Sus şi Vişina, în judeţul Dâmboviţa și devine în 1967 student la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. După licenţă, în anul 1972, este angajat cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” al Academiei Române. Între 1994 şi 1996 este secretar ştiinţific al Institutului, bursier Fulbright în 1980 şi doctor în filologie din 1999, cu teza Iacob Negruzzi (monografie). Nicolae Mecu se implică şi în activitatea didactică, îndeosebi după 1990, ca profesor la Liceul Sanitar din Bucureşti (1993), lector din 1994 şi conferenţiar la Facultatea de Teologie – Litere de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Bucureşti, ulterior funcţionând şi ca decan. Între 1983 şi 1990 este redactor la „Revista de istorie şi teorie literară”, iar în perioada 1991-2002, secretar general de redacţie.
A colaborat cu Radio România Cultural şi TVR
Nicolae Mecu este redactor-şef adjunct al „Caietelor Institutului Romano-Catolic” (din 2001) şi redactor responsabil al revistei on-line „Dialog spiritual”. Colaborează la „Ateneu”, „Argeş”, „Cronica”, „Cahiers roumains d’etudes litteraires”, „Familia”, „Limbă şi literatură”, „Manuscriptum”, „România literară”, „Viaţa românească”, precum şi la Radio România Cultural şi TVR. Debutează editorial în 1996, semnând eseul Titu Maiorescu comentat de…, dar ca realizator de ediţii critice şi autor de studii în volume colective este prezent încă din 1975, cu Manuscrisele eminesciene din ediţia „Opere” de Perpessicius. Se ilustrează ca un înzestrat editor, în echipă şi îndeosebi individual, prin ediţii de documente literare şi opere cum ar fi G. Călinescu şi contemporanii săi (I-II, 1984-1987), G. Călinescu, Opere (I-IV, 1992-2002), Iacob Negruzzi, Scrieri (I-II, 1980-1983, în colaborare), B.P. Haşdeu şi contemporanii săi români şi străini (I-III, 1982-1984, în colaborare).
S-a afirmat în spaţiul publicisticii literare
Întârzierea sau amânarea debutului se datorează la Mecu mai mult autoexigenţei decât aspectelor ţinând de conjunctură sau oportunitate, căci autorul se afirmase atât în spaţiul publicisticii literare, cât şi în acela al cercetării de specialitate. Cu articolele, cronicile, comentariile şi studiile apărute în reviste academice sau ale Uniunii Scriitorilor, precum şi în volume colective (Literatura română contemporană, vol. I: Poezia, 1980, Dicţionarul scriitorilor români, I-IV, 1995-2002 etc.) cercetătorul avea posibilitatea de a-şi alcătui câteva cărţi substanţiale şi expresive, iar aparatul critic al ediţiilor pe care le-a îngrijit singur sau în colaborare echivalează cu alte câteva tomuri dense.
Creația
„Privirea organică asupra omului şi a operei”, pe care şi-a propus-o Mecu, este un excelent demers de critică literară, seducător prin căldura şi claritatea scriiturii, prin fineţea observaţiilor şi coerenţa ideatică, prin decuparea totdeauna inspirată a citatelor-argument. Eseul se întemeiază pe un scenariu critic dedus din viaţa şi opera mentorului Junimii. Nucleul genetic se află în observaţia că valoarea exemplară şi modelatoare a criticului în spiritualitatea românească este rodul unei angajări existenţiale totale. Revelaţia acestei necesităţi Maiorescu a avut-o de tânăr şi – observă Mecu pe baza jurnalului – acesta „se construieşte ca om de mare format”, pentru a se pune „cu o totală dăruire” în serviciul neamului său: acţiunea autoformatoare precedă şi însoţeşte acţiunea formatoare asupra culturii române. Premisele, enunţate în capitolul Jurnalul sau Arta formării de sine, sunt riguros şi succint desfăşurate în capitole speciale, pe probleme – „Entuziasmul impersonal” sau Secretul creaţiei, „În contra direcţiei de azi în cultura română” sau Spiritul critic, Arta polemicii, Conceptul de literatură, Critica literară, Stilul de idei, Arta portretului, Maiorescianismul. Tabelul biobibliografic, bibliografia selectivă (esenţială), referinţele critice ale fiecărui capitol, temele de meditaţie propuse cititorului completează această cercetare critică şi cu o dimensiune pedagogică subiacentă. A doua carte, Iacob Negruzzi sau Vocaţia comunicării (1999), la origine teză de doctorat, este o monografie care valorifică o investigaţie complexă (editorială, critică, istorico-literară). Mecu examinează echilibrat şi pertinent viaţa şi opera „secretarului perpetuu” al Junimii. Cunoscător până la detaliu al operei şi personalităţii „conului Jacques”, îl evocă sub semnul „vocaţiei comunicării”, pe care junimistul a avut-o în mod eminent. Cel mai tânăr dintre fondatorii Junimii este restituit printr-o imagine a rolului pe care l-a jucat în epocă. Monografia – exemplară prin documentarea exhaustivă, fineţea analizelor, plasticitatea evocării, precizia evaluării şi a contextualizării istorico-literare – aşează într-o dreaptă lumină o personalitate semnificativă prin viaţa dedicată „unei cauze literare de importanţă fundamentală pentru literatura, cultura şi spiritul public din ţara noastră”.
Editor al operei lui George Călinescu
În ceea ce privește opera argeșeanului Nicolae Mecu menționăm așadar: Dicţionar cronologic. Literatura română (în colaborare), Bucureşti, 1979; Literatura română contemporană, vol. I: Poezia (în colaborare), Bucureşti, 1980; Istoriografia literară românească. 1944-1984 (în colaborare), Bucureşti, 1984; Titu Maiorescu comentat de N. Mecu, Bucureşti, 1996; Iacob Negruzzi sau Vocaţia comunicării, Bucureşti, 1999 și Bibliografia esenţială a literaturii române (în colaborare), Bucureşti, 2003. Referitor la ediții specificăm: Iacob Negruzzi, Scrieri, I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1980-1983 (în colaborare cu Andrei Nestorescu); B.P. Haşdeu şi contemporanii săi români şi străini, I-III, coordonare, introducere şi postfaţă de Al. Săndulescu, 1982-1984 (în colaborare); G. Călinescu şi contemporanii săi, I-II, Bucureşti, 1984-1987 și G. Călinescu, Opere, I-IV, coordonare şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1993-2002. „Majoritatea studiilor reunite în culegerea G. Călinescu faţă cu totalitarismul îşi au originea în preocupările mele de editor al operei lui G. Călinescu. Mai întâi m-am ocupat de romane, ale căror ediţii critice au apărut în următoarea ordine: Cartea nunţii (1993), Enigma Otiliei (1998), Bietul Ioanide (2000), toate acestea la vechea şi admirabila Editura Minerva. În 2004 le-am adăugat Scrinul negru, în cadrul ediţiei în două mari volume apărute în colecţia „Opere fundamentale”, întemeiată şi coordonată de Eugen Simion la Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. Lectura manuscriselor, consultarea periodicelor la care a colaborat scriitorul, colaţionarea ediţiilor antume în vederea întocmirii tabloului variantelor, urmărirea ecourilor romanelor în volume şi reviste, toate acestea, precum şi celelalte operaţiuni presupuse de o ediţie mai ales atunci când ea se vrea una critică, au scos la lumină un bogat material document
ar, pe a cărui bază am întocmit aparatul critic”, a spus cercetătorul de la Călinești.M.I.
0 Comentarii