# Puştoaica minune de la Blue Air. Un avion de pasageri Boeing 737 este un colos de aproximativ 50 de tone, capabil să transporte circa 200 de pasageri. Cam cât o sală de cinema. Cine ar putea crede că o asemenea namilă poate fi strunită de o domnişoară de numai 23 de ani? Vă spun eu cine: cei care o cunosc pe Ionela Mihaela Țicu. O tânără piteșteancă ce, în urmă cu trei ani, când s-a angajat ca pilot de linie la nou înființata, pe atunci, companie Blue Air, a devenit cel mai tânăr pilot de Boeing 737 din România și, foarte posibil, după spusele colegilor ei aeronauți, chiar din Europa. Nu există o carte a recordurilor care să consemneze astfel de fapte, dar un lucru este cert: ce a reușit piteșteanca noastră, abia ieșită din adolescență, e chiar o performanţă.
A fost şefă de promoţie la Zinca Golescu
Eroina reportajului nostru a absolvit Liceul Zinca în 2006, și nu oricum, ci ca șefă de promoție. I-au plăcut, în liceu, în special matematica, fizica și chimia, ultima fiind chiar materia ei preferată. Pe când avea doar 16 ani, căutând ceva printre lucrurile din casă, Ionelei i-a picat în mână o hârtie ce i-a stârnit interesul: era brevetul de parașutism al tatălui său. L-a asaltat cu întrebări pe tatăl ei și a aflat că făcuse parașutism în perioada stagiului militar și că îi plăcuse atât de mult încât nu s-a lăsat până nu și-a luat brevet pentru asta. Văzând-o interesată de subiect, tatăl a încurajat-o să încerce și ea, să se înscrie la aeroclub. Fascinată de șansa de a practica un sport extrem, fata a dat fuga de îndată la aeroclubul din Pitești și s-a înscris, cu aprobarea scrisă a părinților, la cursurile de planorism și parașutism. Ionela relatază că la parașutism erau mai multe fete decât băieți: ”Fetele sunt mai curajoase decât băieții. Mulți dintre băieți se urcau în avion și apoi refuzau să sară cu parașuta.”, își amintește ea. După începerea cursurilor, a văzut că băieții se orientau mai mult către zbor cu motor și s-a dus și ea la câteva cursuri, suficiente cât să o prindă ”microbul”. Așa a ajuns să facă și aceste cursuri. La planorism, zbura pe planoare cu dublă comandă IS 28 B2, iar la zbor cu motor pe avioane de acrobație ZLIN 142 și 726 sau pe avioane de școală IAR 46. ”În primul an mi-am luat licența la parașutism, în al doilea an am luat-o la zbor cu motor, chiar mai înainte de a-mi lua permisul de conducere.”, spune Ionela râzând amuzată.
”Cum e acolo, sus, printre nori? Cum te-ai simțit, la început, să fii în aer?”, o întreb pe tânăra mea interlocutoare. ”Prima oară când am zburat cu un planor nu mi-a plăcut deloc. E foarte multă liniște acolo sus, se aud doar curenții de aer, frecarea aeroplanului cu aerul. Nu se aude nicio elice, niciun motor. Planorismul este un sport al minții. Trebuie să știi să mergi din nor în nor. Norii ăia albi, ca niște fulgi, pe care îi vezi vara, sunt nori cu o termică foarte bună și poți să te înalți foarte mult sub ei. Și dacă te duci pe o distanță prea mare, riști să aterizezi în câmp, în lanul de porumb… Trebuie să îți iei în calcul toate elementele, să știi exact unde o să aterizezi. Nu poți să aterizezi într-un lan de porumb de 2 metri.”, explică Ionela.
A reuşit a patra din 300 de candidaţi pentru un post de pilot
După ce a terminat liceul, s-a simțit atrasă către mediul militar și s-a gândit să urmeze Academia Militară, la aviație. Ideea asta însă nu i-a încântat nicidecum pe părinți. ”Le-am spus alor mei că voi face și Politehnica, la București, la inginerie aerospațială. Însă și la Academia Militară era secție de inginerie, pentru artilerie și rachete antiaeriene. Am aflat mai târziu că fetele nu erau acceptate pe MIG-uri.”, continuă Ionela. Tatăl ei, cel care îi fusese promotor în domeniul aviatic, a încercat să o conștientizeze despre ce o așteaptă dacă va opta pentru aviația militară: ”Tatăl meu mi-a spus că ar trebui să mă gândesc bine ce vreau să fac, că e păcat ca, după ce am învățat atâta să mă stabilesc la țară, să ar pământul. Pentru că unitățile astea sunt amplasate în zone în general foarte sărace din țară și ca să trăiești, trebuie să faci ceva, să ari pământul, să cultivi etc. Aceste locuri nu sunt la oraș. E vorba de locuri strategice, iar ca pilot militar aparții unor baze militare. Dar la 18 ani, câți aveam eu, degeaba îmi spunea. S-a lăsat cu plânsete și cu tot circul.”, își mai amintește tânăra noastră piteșteancă. Numai că, la centrul de recrutare pentru Academia Militară, lucrurile nu au stat chiar cum și-a imaginat fata. ”Domnul care se ocupa de recrutări mi-a spus: «Știi ceva? Armata română nu are nevoie de tine în aviație.» Ce mai puteam să zic? Mi-am spus atunci: «Ok, dacă nu o să fiu pilot militar, atunci o să fiu în aviația civilă.»”, continuă povestirea ei. Și-a depus dosarul de înscriere la Școala Superioară de Aviație Civilă de la Băneasa și, din peste 300 de candidați câți erau pentru cele 20 de locuri (10 la avion, 10 la elicopter), a reușit a patra și a optat pentru avion. Nu mai intrăm în detaliile ce țin de modul cum s-a făcut trierea la sânge a candidaților. După ce au trecut prin furcile caudine ale probelor eliminatorii, de la câți au fost inițial, abia ce mai ajunseseră 21 dintre ei la ultima probă, fizica. Ionela spune râzând că picaseră la examen până și piloșii, cei cu relații importante prin minister. După ce făcuse un an de politehnică, la specializarea inginerie aerospațială, a renunțat la aceste studii pentru a putea urma facultatea de aviație. Șansa i-a surâs din nou în timp ce își urma studiile superioare. Era nevoie urgentă de piloți pe piața muncii, așa că perioada de școlarizare standard a piloților, de trei ani, a fost redusă la doi.
”Uneori am crezut că nu o să mă mai întorc acasă”
Pe când încă mai era pe băncile Școlii Superioare de Aviație, nou înființata, pe atunci, companie de transport aerian Blue Air a lansat o campanie de recrutare de piloți. Piteșteanca noastră, împreună cu un coleg craiovean, s-a arătat interesată de oferta tinerei companii. ”Compania era mică, nou înființată, colectivul era minunat, ne cunoșteam toți între noi. Ne-a plăcut atât mie, cât și colegului meu.”, spune Ionela.
Trecerea de la aeronavele de școală, cu care fusese obișnuită, la cele de linie nu a fost una ușoară. Tânăra își amintește că în facultate, profesorii mai vârstnici încercau să le inoculeze studenților ideea că nu vor putea niciodată să facă trecerea de la avioanele de școală la cele cu reacție, din cauza diferenței foarte mari de viteză de zbor. ”Desigur că o viteză mai mare a aparatului de zbor înseamnă o viteză de reacție mai mare a pilotului, direct proporțională cu cea a avionului.”, explică Ionela Țicu. Colegii ei de muncă și comandanții au fost uimiți să afle că au printre ei un pilot atât de tânăr, care mai e și fată. ”Cum sunt percepute femeile care lucrează în acest domeniu, care e mai mult al bărbaților?”, o întreb pe interlocutoarea mea.
”La companie, este și o femeie comandant. Are vreo 40 de ani, arată foarte bine și cred că toată lumea o adoră. Am avut o cursă împreună cu ea și cu încă patru fete în spate. Eram un echipaj numai de femei. Când se îmbarcau pasagerii, unul dintre ei a privit în cabină și a văzut că o femeie este comandant. A întrebat-o pe șefa de cabină dacă o femeie este comandant al aeronavei și i s-a răspuns că da. A alergat la prietenul lui și i-a spus: «Sunt numai femei! Și una dintre ele e și blondă!» Iar când se face câte un anunț în avion, «Atenție, vă vorbește comandantul!» și pasagerii aud o voce feminină, mulți întreabă, cu spaimă, «A fost comandantul?! O femeie pilotează avionul?» Unii nici nu pot să conceapă așa ceva, că o femeie e capabilă să conducă o aeronavă. Dar avem și noi o oarecare satisfacție, când îi vedem așa, puțin stresați.”, spune râzând piteșteanca. ”Un pasager, după ce a zburat cu noi, a vrut să cunoască echipajul. A venit să dea mâna cu noi. Atunci am simțit că avea o mână atât de rece și de transpirată…”, continuă Ionela râzând și mai cu poftă. Râsul ei e contagios și se transformă în hohot când îmi povestește despre o năzdrăvănie de pe vremea începuturilor ei aeronautice: ”Ai mei ne lăsaseră bani, mie și surorii mele, să mergem împreună la mare, iar eu m-am dus a doua zi la Ploiești și am sărit cu parașuta de toți banii. Când au aflat ai mei, am fugit, să nu mă certe.” Lăsând gluma la o parte, o întreb cât se poate de serios dacă a fost vreodată în pericol, în timpul vreunui zbor. ”Am avut și momente când am crezut că nu o să mă mai întorc acasă, și mă întrebam atunci ce mi-o fi trebuit mie asta, la 20 de ani. Nu puteam să stau liniștită, să mă joc, să fac o facultate? Vremea este capricioasă, cu natura nu te pui. Pe cât e de frumoasă, pe atât este de periculoasă. Trebuie să îți păstrezi cumpătul, calmul, să fii echilibrat. Uneori pot apărea și probleme tehnice… Dar pentru asta suntem antrenați, pentru asta facem și simulatoare.”, spune fata. Dincolo de râsul și de veselia ei copilărească, se întrevede seriozitatea unui om matur și responsabil, conștient că viața oamenilor pe care îi transportă e mai importantă decât a sa proprie. ”Ionela, ție nu îți e frică?”, o provoc eu. ”De ce să-mi fie frică? Că o să mă lovesc de cer?”, răspunde ea, zâmbind. Adriana Gândilă
0 Comentarii