Portretul aparține Marthei Bibescu, multă vreme în preajma Familiei Regale. El nu se adresează nici celor care suferă de miopie pentru anumite perioade din istoria națională, nici celor cărora le lipsesc lecturile fundamentale.
«Sunt sigură că nu exagerez spunând că, pentru acest prieten al umbrei și al tăcerii, pentru acest om care se vroia cât mai șters, pentru această ființă delicată, a trece înaintea femeilor, a o lua peste rândul bătrânilor, a fi servit înaintea oaspeților, a auzi oamenii adresându-i-se în termeni hiperbolici – „Monseniore”, „Alteța Voastră Regală”, și mai târziu „Majestatea Voastră” – constituiau tot atâtea mici, dar dureroase suplicii. De aceea nici nu intra într-un salon altfel decât pieziș, ca și cum umărul său stâng s-ar fi scuzat pentru ceea ce umărul drept era silit să facă; de aceea se înroșea atunci când saluta pe cineva; de aceea dădea impresia că se rușina de fiecare dată când își acoperea capul înaintea celorlalți. Secretul acestei jene atât de evidente pe care i-o crea obligația de a se comporta ca un rege se afla în conștiința sa și în buna lui educație.
Citește și Lecţia de istorie. Cămaşa cârpită a prim-ministrului
Iată cum acest prinț atât de instruit, destinat vieții pașnice dintr-un domeniu seniorial, un amator de plimbări lungi, pasionat de botanică, iubitor de autori latini și prețuind înainte de toate plăcerile liniștite ale unor lecturi neîntrerupte, s-a pomenit, de pe o zi pe alta, în cea mai stranie situație cu putință: aceea de a fi rege într-o țară străină.(…)
Îl revăd în grădina sa, tăind trandafiri și străduindu-se să nu-i facă rău plantei. Îl revăd mai ales, în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându-mi flora alpină. Cunoștințele sale depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție. Dar le ținea ascunse, așa cum își ascundea orice formă de superioritate. Toată osteneala pe care și-o dau oamenii pentru a scoate în evidență știința, el și-o punea în a și-o ascunde.
Impostor din umilință, simula lipsa inteligenței. A trebuit să aflăm că știa greacă abia atunci când, vizitând săpăturile arheologice de la Istria, conduse de profesorul Vasile Pârvan, s-a lăsat antrenat în a descifra finalul unei inscripții. A trebuit să-l întâlnească la Paris pe abatele Mugnier și să aibă cu el o convorbire intimă pentru a mărturisi că știa ebraică; s-ar fi ferit s-o spună dacă ar fi fost de față mai mult de două persoane. Și tot din întâmplare am aflat tot de la el, într-o bună zi, că îi citea pe Tolstoi și pe Dostoievski în limba rusă.
Citește și Lecţia de istorie. Katynul românilor – Oarba de Mureş
Din acest catolic practicant, rațiunea de stat va face, de șase ori la rând, un sperjur, căci el va avea șase copii. Căsătorit cu o prințesă protestantă, el a trebuit să jure în fața altarului, în ziua nunții, că-și va crește copiii în credința catolică, apostolică și romană. Și-a călcat prima oară jurământul la botezul în rit ortodox a primului său fiu, Carol.
Regele Carol, care era bolnav de multă vreme, muri pe neașteptate. Două zile mai târziu, asistam, dintr-o tribună a Camerei Deputaților, la depunerea jurământului de către Ferdinand I. Spuse: „Jur…” cu mâna dreaptă pe Constituția care îl înstrăinase de părinți și de copii, care îi răpise patria și care avea să facă din el un renegat după ce îl făcuse să-și încalce legea… Glasul i se frânse în timp ce citea primul său mesaj adresat Camerelor reunite, națiunii. Toți deputații, toți senatorii, toți miniștri, toți generalii, mulțimea, în picioare, l-au auzit plângând în hohote! În acel minut în care Dumnezeu părea că-și lasă mâna grea asupra lui, în fața noastră, a tuturor, am înțeles ce păcat ceruse această jertfă. Când coborî treptele Parlamentului, cu pasul său nesigur, cu ochii roșii, cu mâna încleștată pe mânerul sabiei, era Rege și știa că avea să declare război Germaniei. (…)
Singurul consilier de stat care a vrut să-l facă să se răzgândească a fost germanofilul Petre Carp. „Sire, i-a spus acesta, nu-i putem învinge pe Hohenzollerni!” – ”Vă înșelați, domnule Carp, i-a răspuns regele, am învins deja unul…”».
Și din această suferință s-a născut România Mare!
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Ascensiunea imperiilor: Otomanii
0 Comentarii