# CONVORBIRI NECONVENȚIONALE
# Ai gestat într-un contrabas? Ai venit pe lume pe clapele unui pian? Ești un cântec tot ce ești? Te întreb pentru că prea ești bântuit de acea beție lucidă a oamenilor posedați. Nimeni, în toată istoria de secole a acestui oraș, nu s-a bătut cât te-ai bătut tu pentru înființarea unei filarmonici. Și ai reușit….
– Îmi aduc aminte că am plâns mult la naștere, de atunci nu am obosit să-mi șterg lacrimile. Mama a crezut că a născut un împărat și da, pentru mama, chiar am fost așa ceva, între timp s-a dumirit că nu sunt copilul pe care l-a visat atât de mult. Un copil ca toți alții din sat și-ar fi dorit. Și fericit. Nu-i place nici că sunt bătăios. Cum vine asta: cuminte, dar să încerci să schimbi lumea?! Prin cuvânt sau prin muzică, nu, nu se poate! Dar dacă se poate? Și am reușit după ce am revenit în arenă, imediat după pensionarea pe caz de boală. Mai aveam ceva de făcut pe aici, în clipa cea repede ce ni s-a dat, sper să mai am…
# De te-ai născut într-un sat, mai cântau la acea vreme flăcăii din fluiere, din cavale, din frunze, din solzi de pește? Ai apucat vechea cobză? Țambalul ținut de gât? Se mai spuneau povești? Poezii? Mai cânta privighetoarea?
– M-am născut într-un sat de câmpie, Leșile, comuna Teiu, un sat pe cât de frumos, pe atât de sărac, din care toți tinerii plecau la oraș, la școli și, apoi, servicii îndeosebi la Petrochimie și Uzina Dacia. Am avut o copilărie foarte frumoasă, alături de fratele meu. Când am prins și eu ochi, în toamna lui 1974 intram la școală, nimeni nu mai cânta din fluier. Tatăl meu, Ilie Dumitrașcu, îmi cântase din frunză, dar așa, între patru ochi, se rușina. Tataie Radu M. Badea, cel poreclit Cinteză pentru cum cânta (știa și călușul, a fost ultima generație care l-a mai jucat până-n Război), îmi spunea povești de pe front și din lagărele sovietice din Munții Ural. În sat era un vecin care cânta la vioară, Nea Ion a’ lu’ Delejanțu, care cânta la horele de la izlaz sau nunți cu un alt rumân, din Buta, cu țambal de gât. La Teiu erau însă lăutarii de profesie, aveau ,,cartierul” lor, zis ,,Cuba”. Și am prins nunțile în care, nefiind curent electric în sat, lăutarii nu bubuiau în difuzoare, iar în cort se dădea din coate pentru un loc mai aproape de lămpile pe gaz. În anii ‚70, bătrânii munceau din greu la colectiv, iar tinerii plecaseră spre orașe, doar câțiva erau navetiști. Nu i-a mai ars nimănui de cântat, de spus poezii, de jucat călușul. Până și licuricii au dispărut din sat. Pe scurt, nu s-a putut asculta/culege folclor în sat în copilăria mea. Toată cultura mea muzicală populară mi-am format-o de la pick-up, tata cumpăra cam săptămânal câte o placă de la ,,Cooperativa” din sat. Locuiesc pe o uliță, în colțul nostru răsunau mai în fiecare duminică alte trei pick-up-uri din vecini, unul era cu Dolănescu, altul cu Maria Lătărețu, altul cu Maria Tănase.
# Duduitul tractoarelor nu alunga prepelițele și ciocîrliile? Ilenele-Cosânzene nu ajunseseră tractoriste? Feții-frumoși – șefi de atelaje, șoferi, brigadieri? Ce te încânta, ce te agasa, ce nu-ți convenea?
– Din păcate, da, erau deja alungate până am venit și eu pe aici. Tractoriste nu am văzut, sunt dintr-un sat de oameni cu mintea la ei. Brigadierul era o scârbă de om, îl ura tot satul. Lumea satului românesc de după colectivizare și până în 1989 încă își așteaptă prozatorul sau regizorul care să dea seamă de cum a fost cu adevărat, că prea s-a denaturat înainte, iar după 1990 s-a tăcut. Eu eram mic, mă jucam cu mulți copii prin toate curțile pentru că neamul a fost mare, pe dealuri, pe gârlă, prin Pădurea Mozacu (până au adus mistreți pentru a fi vânați de Ceaușescu).
# Și nu visai, și nimeni altcineva, că vei ajunge filarmonist?…. Care se părea că-ți este soarta pecetluită? Ți-a fost dat să traversezi acea zonă de la copil de țară la intelectual? Mai porți ceva din acea vreme prin bagaje?
– Nu, deloc ! Mama mea, Gica, și mamaie Marioara Badea doreau să mă fac preot. Eu, nu, eram intimidat de preotul Badea Boloaje, la spovedanii ne dădea probleme de matematică și, mai grav, de logică! Tata a dorit să mă fac ofițer de armată (aveam în neam deja) sau procuror. Aceste slujbe – de preot, de ofițer, de procuror – mi-ar fi asigurat nu doar un salariu bun, dar și o poziție socială bună. Părinții au avut, vai, dreptate! Nu i-am ascultat. Am dorit să mă fac învățător și a ținut visul acesta mulți ani, fix până am intrat în clasa a 8-a la Generală 16 și mi-am pierdut vocea din cauza unor modificări hormonale! Pe clasa a zecea le-am spus alor mei ce mă fac, scriitor. «Aoleo, scriitorii mor de foame», mi-a zis mama! «Și nu sunt fericiți», a adăugat. Nu m-am adaptat și nici nu am vrut, jurându-mă să nu mă schimb, eu, copilul de la țară, niciodată. Dar am devenit un străin, un altceva, și pentru cei din sat, pentru ai mei, și pentru toți cei din oraș, dovadă că nimeni nu știe cu adevărat cine sunt.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii