Marin Ioniţă: Liană. Nume de floare şi buruiană. De plantă ciudată. Agăţătoare şi urcătoare, cu vârful în soare. Încolăcită pe copaci, căţărată pe ziduri, pe pridvoare de palate, pe temple păgâne şi creştine, cu rădăcinile adânc înfipte în ruine, pictată şi sculptată de artişti plastici, cântată de poeţi, buruiană de leac, de dragoste, de dor, de nebunie… SE CREDE CĂ NUMELE INFLUENŢEAZĂ DESTINELE! Liană, Liliana Rus, ce zici de tine?
Liliana Rus: Ca şi ziua de naştere, mi-am simţit întotdeauna numele făcând parte din mine. Mă număr printre norocoşii care-şi iubesc numele, pentru că el s-a dizolvat în propria mea fiinţă şi este un fel de stabilitate centrală care-mi dă încredere. Astăzi, mai mult ca oricând, cred că numele influenţează destinul, cu forţa sa tainică şi aura sa specială. Mama mea, impresionată de seninătatea şi vioiciunea unei copile care se numea Liliana, a hotărât să-mi aleagă acest nume, care a venit în destinul meu cu lumina şi sensibilitatea acelei fete, dar şi cu umbra aceloraşi neputinţe. Liliana cea mare, pentru că între noi era o diferenţă de patru ani, a fost primul meu model şi-i datorez mult din ceea ce, într-un fel cu totul special, a reuşit să potrivească în fiinţa mea.
M.I.: Unde-nnoptai? Unde petreceai nenumărate zile? Ce beai, ce mâncai, ce vrăji făceai, ce cântai, ce dansai, în orgii te desfătai, acolo, la castelul Domnului Şirato… Şi cu ce te-ai ales? Fericire? Dezamăgire? Şi, la urma urmei, cine este acest misterios personaj? Îl mai iubeşti?
L.R.: Povestea Domnului Şirato este cu totul alta decât vă puteţi închipui şi, în câteva ocazii, am „dezvăluit” acest „secret”, care este mai banal decât ceea ce titlul primei mele cărţi (Scrisoare Domnului Şirato) a putut imagina. În fapt, misteriosul domn nu este altul decât pictorul Francisc Şirato (cu care nici măcar nu am fost contemporană). Dar pentru că era, ca şi mine, atras de mare, de peisajul Dobrogei şi mai ales de lumina Balcicului, ataşamentul meu faţă de acest pictor din perioada interbelică a făcut să crească în mine, încă din anii ’70, anii formării mele culturale, lumina binefăcătoare a pânzelor sale. Aşadar, deloc dezamăgire, doar o imensă şi curată bucurie.
M.I.: Cine te-a rătăcit? Cine te-a răpit? Cine te-a vândut? Cum ai ajuns în tagma muzelor? Cu ce te legitimezi?
L.R.: Cu mult înainte de a poposi în comunitatea scriitorilor, am ştiut că sunt ACOLO, „în tagma muzelor”. Tot timpul am avut o enormă iubire pentru tot ceea ce se întâmplă, pentru tot ceea ce se poate vedea dincolo de ignoranţele omului obişnuit, limitat de lipsa unei sensibilităţi speciale. Am ştiut că port cu mine, încă de la naştere, darul lui Dumnezeu, care-mi dă bucuria scrisului, împreună cu truda, îndoiala şi imposibilitatea de a mă dezice de amprenta, firescul ADN-ului – starea poetică, în respiraţia ei largă, fără constrângeri: „Seninătatea – semnul meu din naştere/ o cunună de flori îngheţate, tot mai sonore,/ ce-mi înconjoară obrazul./ Trilul meu rătăcit, ca un cântec de muezin,/ ostenindu-se laolaltă cu ţipătul.” (Semnul din naştere – din vol. Pasărea în lesă)
M.I.: Şi, totuşi, eşti şi tu o fiinţă umană. Dar ai avut nenorocul unui accident stupid, aici, pe pământ. Cum este, Liliana, să-ţi porţi tinereţea şi frumuseţea într-un baston, la vârsta deplinei înfloriri? Să scrâşneşti de durere, la fiecare pas, să te întunece neputinţa cu fiecare călcătură? Ai ţipat, ai blestemat, ai disperat, nu ai renunţat, ai luat-o mereu de la început? Ai învins, ai triumfat? Ce sfaturi le dai celor care au avut nenorocul să se afle în această situaţie?
L.R.: Poate că a fost o situaţie atipică la mine, ori poate că legea compensaţiei a funcţionat cu asupra de măsură. Pentru că „vârsta deplinei înfloriri” am trăit-o cu sentimentul că am mai mult decât au cei din jurul meu. Bucuriile mele, de toate felurile, au fost atât de adânci încât aveam impresia că primesc mai mult decât ar fi îngăduit. Toate cele fireşti ale acelei vârste le-am trăit într-un avânt ameţitor. Mintea mea a fost mereu încăpătoare, un bun receptacul şi poate că de aceea nu am cunoscut deloc înţepenirea într-o infirmitate fizică pe care, dobândind-o la o vârstă prea mică, am purtat-o, de necrezut, ca pe o flamură multicoloră. Consider că felul în care este alcătuit omul şi mugurele voinţei de care trebuie să aibă mare grijă ar fi cheia „triumfului”. Însă tuturor întrebărilor de mai sus abia acum, după parcursul ultimelor luni, le pot răspunde altfel: fac eforturi mari să-mi cresc mugurele speranţei.
M.I.: Orice s-ar spune, suferinţa ţi s-a imprimat pe chip. Ai ceva din aerul martirelor sfinţite. Dar în poezie?
L.R.: Cum spuneam, abia acum simt suflarea tăioasă a suferinţei reale, abia acum mă simt prinsă-n capcană, de parcă titlul cărţii mele, „Pasărea în lesă”, ar fi fost o premoniţie: „Nu ştiu dacă mă veţi cunoaşte vreodată/ Încercaţi tăişul orelor mele, asemenea beznei ce umple casa,/ încercaţi să vă potriviţi anotimpurile într-un papuc chinezesc,/ să deschideţi fereastra precum o albină de oraş.” (Flowers, candles, singers – din vol. Pasărea în lesă)
Abia acum, ţipătul… Abia acum începe viaţa…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii