Cine trece prin comuna Maia din județul Ialomița și merge în cimitirul bisericii la cavoul familiei Catargiu va vedea așezată o cruce mare de lemn, pe jumătate carbonizată. Este dovada unei povești din folclor care spune că, exact în ziua fatidică a asasinării lui Barbu Catargiu, soția sa făcea pregătirile pentru o masă boierească ce avea să fie în acea seară. Pe la prânz însă, pregătirile s-au oprit din cauza unei furtuni care s-a pornit din senin, iar pe la ora 18.00, exact când prim-ministrul era ucis, un trăsnet a doborât crucea de lemn de pe biserica satului. Era 8 iunie 1862.
Aparent, tânărul stat trecea printr-o perioadă fastă. La începutul anului 1862, Înalta Poartă cedase presiunii Marilor Puteri, acceptând unirea deplină a celor două principate, fără de care actul de la 24 ianuarie 1859 era mai mult decât caraghios. Drept urmare, la 22 ianuarie se formează primul guvern unic, iar două zile mai târziu, prima Adunare unică. Deși îi era adversar politic declarat, conservatorii deținând majoritatea în cameră, Cuza se vede nevoit să-l desemneze pe liderul acestora, Barbu Catargiu, ca prim-ministru. Între liberali și conservatori erau mari tensiuni, determinate de problema legii agrare și nu numai.
În plus, în oglindă, Barbu Catargiu era exact opusul lui Cuza: incoruptibil, dur, dar drept, de o cinste exemplară, vizionar, dar realist ca doctrină, iubitor al țării și al țăranului, căruia îi preamărea însușirile. La acest capitol mai este mult de lucrat la ideea că liberalii erau apărătorii țăranilor, în timp ce conservatorii îi asupreau. Fals. Acest aspect a ieșit în evidență în special odată cu Legea Agrară din 1864 elaborată de liberali, care a fost un eșec din multe puncte de vedere, dovadă fiind răscoalele care au urmat, în 1888 și 1907.
„Mărunt la trup, slab, bolnăvicios, privire sclipitoare, glas strident, surâs sardonic, impresiona pe toată lumea când urca la tribună. Lipsit de patimi, ducând o căsnicie perfectă” (Emanoil Hagi-Moscu, București. „Amintirile unui oraș”).
Citește și Lecţia de istorie. Alexandru Bogdan-Piteşti, regele escrocilor
Alex Mihai Stoenescu, în „Istoria loviturilor de stat în România”: „Barbu Catargiu a fost capul de serie al unei rase de oameni politici impecabili, responsabili și demni, orientați cultural și politic spre o integrare a țării noastre în circuitul european din poziția structurilor sociale stabile și a pragmatismului economic. Barbu Catargiu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Petre P. Carp, Titu Maiorescu au fost românii spiritualității germanice, aducătoare de ordine, justiție, capitalism dezvoltat, naționalism robust. Exact ceea ce căuta națiunea română de un veac și jumătate”.
Suficiente argumente pentru a fi îndepărtat, fie și printr-un asasinat mârșav. Culpabilități există de la Cuza în jos. Faptul cel mai evident a fost că nu s-a vrut să se afle adevărul. S-a mers pe mușamalizări, de cele mai multe ori trase de păr. Unele dintre ele ridicole: atunci când procurorul care se ocupa de caz i-a prezentat pistolul cu care s-a tras unui armurier pentru expertiză, acesta a exclamat iritat: „Vrei să glumești sau să râzi de mine, domnule procuror? O rugină ca asta nu poate omorî un om!” Fusese folosit un alt pistol…
Sunt multe semne de întrebare: cercetările au fost sistate din ordinul lui Cuza, dosarul întocmit în 1862 a dispărut, depozițiile martorilor erau în majoritate confuze și se contraziceau, s-a mers pe ideea a mai mulți prezumtivi asasini.
Dintre aceștia este interesantă traiectoria unui anume Gheorghe Bogati, suspectul principal, ungur de origine. Acesta, înainte de asasinat, trăia într-o mizerie cumplită, de multe ori dormind sub cerul liber, în grădinile de pe Schitu Măgureanu. Când făcea rost de ceva bani, frecventa cele mai ordinare crâșme și bordeluri de la marginea orașului. După asasinat, cumpără cele mai scumpe bijuterii. Se bucură de o mare încredere din partea noului guvern liberal, care îi conferă postul de inspector silvicultor în ambele principate. Or, o numire la acest nivel, de inspector silvic pe țară, nu o putea face decât domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Republica de la Ploieşti
0 Comentarii