Istoria – un tărâm cu multe necunoscute! Carol I şi Curtea de la Argeş

O poveste veche spune că tânărul prinţ al României, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, după ce s-a instalat pe tronul ţării noastre a hotărât că e necesar să o cunoască temeinic. S-a urcat pe cal şi a străbătut întreaga ţară. Când s-a întors în Bucureşti oamenii politici l-au întrebat „Măria ta, de ce ai făcut asta? Ce anume ai vrut să vezi”. Carol le-a dat un răspuns surprinzător: ,,Am căutat un loc de trăit şi unul de murit”. Când şi-au revenit din uimire, liderii politici ai ţării au întrebat: „Şi le-aţi găsit? Unde sunt?”. Carol le-a răspuns cu precizie prusacă: „Locul de trăit este la Podul lui Neag, lângă Mânăstirea Sinaia, iar cel de murit este la Argeş, lângă Mânăstirea Argeşului”. Nu ştim dacă această poveste este adevărată, cert este că cele două locuri tocmai asta au devenit. Castelul Peleş a devenit o reşedinţă regală de nivel european, iar la Argeş, concomitent cu pregătirea mormântului a construit o reşedinţă elegantă unde liniştea şi sfinţenia învăluiau locul. Dar cum arăta Argeşul atunci când Carol venea să-l cunoască? Pe vremea aceea oraşul era mult mai mic decât astăzi, la miazănoapte era mărginit de Valea lui Stanislav care îl despărţea de Flămânzeşti, localitate ce constituise moşia Mânăstirii Argeşului până la secularizarea lui Cuza. Borna ce marca hotarul între cele două localităţi se mai păstrează şi astăzi într-o curte de pe strada 1 Decembrie. La miazăzi, deşi cuprindea şi cartierul Valea Sasului, hotarul era în dreptul străzii Mioarelor de astăzi. Peste râu doar cartierul Poştei şi satul Buşaga aparţineau oraşului, Noapteşul aparţinând (până în 1950) unei comune rurale constituite din sate de pe malul drept tehnic al râului Argeş. Comuna rurală Flămânzeşti era formată din cinci sate, rupte din moşia oraşului de Sf. Voievod Neagoe Basarab şi anume: Flămânzeşti, Ţigănia, Marina, Groape şi Valea Uleiului. De fapt, reşedinţa pe care şi-a propus Carol să o facă era din punct de vedere administrativ pe raza comunei Flămânzeşti. Pentru început trebuia salubrizată zona şi foştii robi ai Mânăstirii care nu plecaseră după eliberarea lor de către Cuza au fost strămutaţi. Satul Ţigănia se întindea pe teritoriul aproximativ al cartierelor de azi Episcop Nichita, Posada, zona Casei de Cultură, mai jos aflându-se viile mânăstirii vecine cu cele ale oraşului.
Când Principele Carol a decis să-şi amenajeze reşedinţa într-un loc de înaltă vibraţie spirituală, Catedrala Mânăstirii Argeşului se afla într-o situaţie precară, deoarece fusese grav afectată de puternicele şi desele cutremure ale secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea Carol apelează la cel mai faimos restaurator al epocii, francezul Eugène Viollet-le-Duc, astăzi extrem de criticat pentru metoda sa de reconstrucţie. Acesta, bătrân şi bolnav (va muri în 1879), va refuza princiara invitaţie, dar îl va recomanda pe discipolul său André Lecomte du Noüy, care va primi comanda. Acest francez va lucra cu devotament şi dăruire, chiar dacă metodele lui nu au plăcut multor specialişti. Pentru el, Argeşul va fi noua lui patrie de care nu se va mai despărţi NICIODATĂ şi va fi înmormântat în cimitirul Bisericii Flămânzeşti (Bolniţa). În paralel cu reconstrucţia Mânăstirii, arhitectul francez va ridica Reşedinţa Regală. Făcută dintr-o cărămidă specială, cu grad ridicat de vitrificare ce îi dă o rezistenţă deosebită    (cărămidă de fortificaţii), structurată modest şi elegant, Reşedinţa a devenit o completare fericită a minunatei ctitorii a Sf. Voievod Neagoe Basarab, ca şi parcul amenajat la terminarea lucrărilor. Când Reşedinţa Regală a fost gata, arhitectul francez a rămas neplăcut surprins de traseul dificil pe care Carol (devenit rege din 1881) trebuia să ajungă din oraş la Mănăstire. Acel traseu urca de la Valea Târgului (Doamnei) pe Dealul Olarilor, ocolea ruinele bisericii Sân Nicoară, apoi cobora pe lângă vii şi se strecura prin fosta Ţigănie spre Mănăstire. Tocmai de aceea André Lecomte du Noüy ia o nouă decizie controversată şi decide să spargă Zidurile Curţii Domneşti, deschizând un drum nou prin interiorul acesteia şi printre vii. Aşa a apărut strada numită de-a lungul timpului B-dul Carol, B-dul R.S.R. sau B-dul Basarabilor dar cunoscută cel mai bine ca Bulevardul cu Tei. Tot la cererea Regelui Carol, André Lecomte du Noüy va construi Gara Regală astfel că principala Poartă a Oraşului va deveni strada Castanilor, unde va fi instalată şi Vama, într-o clădire ce din fericire se mai păstrează şi astăzi. Mare admirator al Regelui Carol şi extrem de apreciat de acesta, influentul politician local Daniel Sterescu se va molipsi de zelul ctitoricesc al regelui şi va finanţa construcţia Spitalului Orăşenesc.
Se pare că deranjat de stupida împărţire administrativă (în două) a aşezării, Regele favorizează comasarea dintre Comuna Urbană Curtea de Argeş şi Comuna Rurală Flămânzeşti, cu excepţia satului Valea Uleiului, care din motive necunoscute va fi ataşat Comunei rurale Valea Iaşului. Tot în acea perioadă şi hotarul dinspre miazăzi va fi mutat pe talvegul Văii Sasului, astfel că Oraşul creştea în dimensiuni, populaţie şi importanţă.
Putem să-l considerăm pe M.S. Regele Carol I ca al doilea ctitor al oraşului după legendarul Negru Vodă şi a cărei extraordinară operă va fi continuată nu peste mulţi ani de un fiu al oraşului, marele om politic Armand Călinescu.
Prof. Ştefan Dumitrache