Virgil Tempeanu s-a născut la 10 septembrie 1888, în Focşani și a decedat la 11 mai 1984, la Buftea, judeţul Ilfov. Este un germanist şi traducător, fiul Mariei (născută Zalaru) şi al lui Virgil Tempeanu, şef de gară. Urmează liceul la Piteşti, unde în ultimul an, 1908, este directorul revistei şcolare Junimea, în care publică versuri şi articole. Frecventează apoi la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie între 1908 și 1912 şi Seminarul Pedagogic Universitar (absolvit în 1914), perioadă în care colaborează la Neamul românesc literar şi debutează editorial cu o transpunere din Hans Sachs, Fierul înroşit (1909).
Și-a perfecţionat studiile de germanistică la Munchen
În câteva etape şi-a perfecţionat studiile de germanistică la Munchen, dar şi în călătorii de documentare prin alte localităţi din Germania. Obţine titlul de doctor în filologie germană la Universitatea din Bucureşti mai târziu, în 1934, cu teza „Cântecele de cruciată” ale lui Walther von der Vogelweide. Numit profesor la Liceul N. Gane din Fălticeni (1913), va fi şi director al Şcolii Normale din acelaşi oraş, continuând să publice, în special traduceri, în „Drum drept”, „Ramuri”, „Junimea literară”, „Făt-Frumos” şi figurând în redacţia unor gazete locale, precum „Răvaşul nostru” (1920-1928, unde e şi director), „Calendarul învăţătorilor” (1929-1938), în care îi apar articole didactice şi literare, versuri şi traduceri. Din 1919 se implică în viaţa politică, ca prefect de Baia şi deputat de Suceava. În 1931 se transferă la Bucureşti, unde activează ca profesor de liceu. Va fi primul lector de română la Universitatea din Munchen (1935-1937), unde se remarcă, între altele, prin lucrarea „Herder und die rumanische Volksdichtung”, publicată de Academia Germană şi distinsă cu Medalia Humboldt (1936), apoi lector sau profesor de germană în Bucureşti, la Academia de înalte Studii Comerciale, Seminarul Pedagogic Universitar, Şcoala Politehnică etc. Va colabora asiduu la „Revista germaniştilor români”, „Înmuguriri” (1933-1940, al cărei director va fi), „Propilee literare”, „Convorbiri literare”, „Revista limbii şi culturii germane” etc., cu studii şi articole (Eduard Morike, 1936, Poezia Germaniei noi, 1940, Expresia figurii în plastica Evului Mediu german, 1942, Vechi traducători germani ai poeziei româneşti, 1969 etc.).
A elaborat manuale şi cursuri de limba germană pentru toate gradele
Printre preocupările sale didactice s-a numărat elaborarea de manuale şi cursuri de limba germană pentru toate gradele, ca şi a unor lucrări de specialitate: Istoria pedagogiei (1923), Sugestia şi aplicaţiile ei educative (1924), Tăria şi statornicia sufletească. Pilde pentru mari şi mici (1927). În domeniul lingvisticii sunt de menţionat: Introducere în studiul limbii mittelhochdeutsch (germana medievală) (1942), Introducere în dialectologia germană (1943), Deutsche Kulturworter im Rumanischen (1941), Dicţionar german-român (1943) etc. Membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al altor instituţii culturale, a fost distins cu numeroase medalii şi decoraţii. Activitatea de germanist a lui Tempeanu cuprinde în special studiul limbii şi al literaturii medievale, dar şi numeroase traduceri. În texte apărute în periodice ori în broşuri şi volume precum Două sărbătoriri literare feminine: Ricarda Huch şi Isolde Kurtz (1934), Sippenfeindschaft und Wiedervergeltung im Nibelungenlied (1938), prezintă şi explică aspecte ale culturii germane, într-o manieră pozitivistă, adecvată scopului urmărit, acela de informare şi promovare. Deosebită este teza de doctorat, Cântecele de cruciată ale lui Walther von der Vogelweide, o cercetare de literatură comparată aplicată producţiilor similare din „mittelhochdeutsch, provensală, flamandă şi latină medievală”. Autorul pleacă de la infrastructura ideologică proprie spiritului religios-cavaleresc, pentru a stabili „ideile care alcătuiesc fondul comun” ce a determinat cruciadele, percepţia generală a fenomenului, precum şi literatura din epocă. Face o clasificare a acestor cântece, evidenţiază legăturile dintre predicile preoţilor, bulele papale şi temele, atitudinile din textele cercetate şi emite ipoteze pentru definirea şi evaluarea unor aspecte noţionale sau tematice. Tempeanu analizează scrierile lui Walther von der Vogelweide din primele decenii ale secolului al XIII-lea, relevându-le conţinutul, particularităţile prozodice şi de stil, comparate mereu cu altele similare, şi conchizând că e cel mai modern dintre poeţii timpului. Germanistul nu neglijează nici literatura clasică şi modernă, aşa cum atestă studiile despre Goethe, Kleist, Uhland, Nietzsche, Ştefan George, Rilke etc., rămase în periodice, dar şi Istoria literaturii germane (1943), o trecere în revistă a tuturor epocilor, a marilor personalităţi, opere, motive şi idei, ilustrată cu numeroase transpuneri în română, majoritatea aparţinându-i. Capitolul final, Germanistica românească, reuşeşte să condenseze în câteva prezentări şi îndeosebi în bibliografie contribuţiile din acest domeniu.
Cea mai importantă transpunere: Cântecul Nibelungilor
Specializat în germana medievală, Tempeanu face numeroase traduceri din literatura acestei perioade: antologiile Din scrinul vechi… (1924) şi Cavalerii cântăreţi (1933), epopeea populară Gudruna (1931), tălmăcire în metru original, apreciată pentru „caracterul ei popular şi arhaic”, pentru „graiul neaoş, plin de sevă” (Victor Morariu), Sărmanul Enric de Hartmann von Aue (1932) şi, foarte reuşit ca stil, Aventurosul Simplicius Simplicissimus (I-II, 1967), romanul lui H.J. Chr. von Grimmelshausen. Cea mai importantă transpunere este însă Cântecul Nibelungilor (1964), atât prin dimensiunile textului, cât şi prin învingerea dificultăţilor de echivalare. Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarca respectarea tiparului strofic original, folosirea unor elemente care corespund celorlalte particularităţi ale prozodiei, apreciind acel „aer de cronică” „lexicul arhaizant atât de meşteşugit ales” de Tempeanu, „care se arată a fi şi un poet de calitate”. Altă întreprindere temerară a fost tălmăcirea după manuscrise din secolul al XV-lea a două scrieri apocrife, gen cărţi populare, Frumoasa Magelona şi Prinţesa Melusina, publicate în culegerea Povestiri germane (1942). Tempeanu îşi însoţeşte traducerile cu prezentări ale autorilor şi operelor, iar în cazul Nibelungilor (versiunea în proză este publicată în 1977) face o interesantă încercare exegetică, în care propune şi un posibil autor al epopeii. Acestor versiuni din literatura medievală li s-au adăugat şi transpuneri din germana modernă: Novalis, Imnuri către noapte (1914) şi Cântări religioase (1930), Goethe, Iphigenia în Taurida (1925, jucată la Teatrul Naţional din Cernăuţi), Franz Grillparzer, Sappho (1926) şi Medea (1930) etc. Paginile din Marele negustor german (1938) sunt numai o descriere a unor realităţi sociale aşa cum apar în romanul Casa Buddenbrook de Thomas Mann. A tradus Păianjenul negru şi alte povestiri elveţiene de Jeremias Gotthelf (1968), iar din literatura norvegiană Mâinile mamei de Bj0rnstjerne Bjornson (1958). Talentul, dovedit în atâtea tălmăciri, pare absent în poeziile proprii, incluse în antologia Din scrinul vechi…, unde se mai află nişte versificări modeste, descriptive, ale unor teme sau momente ocazionale, mai degrabă un fel de jurnal fără reverberaţie lirică.
M.I.
0 Comentarii