La câteva zile după ce se stinseseră ecourile marii bătălii de la Mărășești, pe Măgura Odobeștilor, discutau două dintre cele mai mari personalități ale Primului Război Mondial: feldmareșalul Augustus von Mackensen, comandantul trupelor germane și austro-ungare de la Mărășești, supranumit ”Spărgătorul de fronturi”, și împăratul Germaniei, Vilhelm al II-lea. Oprirea ofensivei germane pe aliniamentul Mărășeștilor echivala cu o înfrângere, ceea ce era de neconceput pentru militarul german care în martie pleca din București spre linia frontului spunând: ”La revedere! Ne întâlnim peste trei săptămâni la Iași!” Mai mult ca sigur că a spus-o în glumă… Acum însă sosise momentul adevărului, recunoașterea unei înfrângeri: ”Unei armate, sire, îi poți da armament, ofițeri, bravuri! Acest ceva care se cheamă dorința de a învinge nu-i poți da! Armata și-l ia singură”.
Feldmareșalul von Mackensen s-a născut în 1849 și a trăit 96 de ani, până în 1945. A studiat la Realgymnasimm din Halle, pregătindu-se să devină, ca și tatăl său, antreprenor în agricultură. S-a înscris la 18 ani în Regimentul 2 husari prusieni (faimoșii ”husari negri”), luptând în Războiul Franco-German din anii 1870-1871. Doi ani mai târziu, avansat sublocotenent, optează definitiv pentru cariera militară. Cu inteligența sa sclipitoare, face slalom printre grade, ajungând destul de repede în vârful ierarhiei militare: 1900 - general maior, 1908 - general de cavalerie. La 27 ianuarie 1899 a fost înnobilat. Pe timpul campaniilor din 1914 și 1915 se remarcă pe fronturile de vest printr-o serie de victorii răsunătoare, care îi aduc o celebritate recunoscută chiar și de inamic și supranumele de ”Spărgătorul de fronturi”. În octombrie 1914 i se acordă cea mai înaltă decorație militară prusiană ”Pentru merit”, un an mai târziu fiind avansat feldmareșal.
Tot în 1915 a fost numit comandant al grupului de armate ”Mackensen”, care avea în compunerea sa trupe germane, austro-ungare și bulgare, cucerind Serbia.
Citește și Lecţia de istorie. Povestea eroului necunoscut
Începând cu 1916, acțiunile militare ale grupului său vor viza România. În toamna anului 1916, pe când armata română intrase în Transilvania și reușise să obțină pătrunderi importante în teritoriul intracarpatic, lui Mackensen i-a revenit misiunea extrem de importantă de a realiza două capete de pod la Turtucaia și Silistra, pentru ca apoi să cucerească Dobrogea și să se îndrepte spre București. Obiectiv deosebit de ambițios pentru ”Spărgătorul de fronturi”. Prilej cu care își demonstrează iarăși cu prisosință înaltele sale capacități de comandant. La 5 septembrie cucerește Turtucaia, provocând mari pierderi celor care se apărau acolo. Acest fapt a obligat Înaltul Comandament Român să oprească înaintarea trupelor române în Transilvania și să readucă mari unități în țară pentru apărarea capitalei. Deși luptele au fost pe viață și pe moarte, balanța victoriei înclinând de o parte și de cealaltă, frontul de pe Neajlov și Argeș a căzut, permițându-i lui Mackensen să intre cu automobilul său, pe 6 decembrie 1916, într-un București încă neocupat în întregime de trupele sale. După Pacea de la Buftea este numit guvernator militar al României și decorat cu Marea Cruce a ordinului ”Crucea de Fier” (doar cinci au fost decernate în timpul Primului Război Mondial).
Campania din sudul Moldovei era de o importanță capitală nu numai pentru situația din flancul estic al Puterilor Centrale, dar un succes obținut putea să atârne definitiv balanța victoriei de partea acestora. Se miza pe o retragere a Rusiei din război, ceea ce s-a și întâmplat, însă din fericire pentru noi, dacă se poate spune așa, Rusia s-a retras la începutul anului 1918, când ofensiva germană fusese deja oprită prin efortul uriaș al armatei române pe frontul Focșani - Mărășești - Adjud. La Mărășești, Mackensen a cunoscut primul său eșec, recunoscându-se învins după ce pierduse 47.000 de oameni. Ca un mare comandant și adevărat ostaș, Mackensen recunoaște meritele armatei române. În octombrie 1918, când intervine pe lângă guvernul român pentru a permite retragerea fără incidente a trupelor sale, își manifestă simpatia pentru cauza națională a românilor, de care voia să se despartă ”ca de niște prieteni”. Să luăm aceste declarații ca o dovadă de respect între două armate, fiecare glorioasă în felul ei…
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Tradiţionaliştii şi europeniştii
0 Comentarii