”Nu ştiu de ce a scris Ionel ce a scris în acea autobiografie. Poate a vrut să se justifice pentru ceva…”

# EXCLUSIV! Mama rectorului Didea despre minciunile despre ea, din CV-ul depus de fiu la proces. În Dosarul Zeus 2 sau Dosarul podului de la Căteasca, așa cum este el cunoscut publicului larg,  și care îi are ca protagonişti pe fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu și pe patronul firmei Zeus, Grigore Dobre, apare în calitate  de inculpat și rectorul  Universităţii Piteşti, Ionel Didea. Acesta din urmă este acuzat de procurorii DNA că ar fi autentificat în fals, în anul 2009, pe vremea când era notar public, un contract de vânzare-cumpărare între Grigore Dobre și Liviu Constantin Nicolescu, fiul fostului președinte al Consiliului Județean. În fapt, se precizează în rechizitoriul  întocmit de către Serviciul Anticorupție Pitești,  fiul n-ar fi fost prezent la semnarea contractului iar în locul lui a semnat tatăl și, pe cale de consecință, notarul-actualul rector Didea-a săvârșit infracținea de fals intelectual acceptând să autentifice un astfel de document. Miza contractului de vânzare-cumpărare, despre care procurorii DNA susțin că este fictiv și avea rolul de a camufla o infracțiune de luare de mită, era un spațiu comercial situat în municipiul Piteşti, în suprafaţă de 300 de mp și în valoare de 447.000 lei.

În autobiografia depusă la Dosarul Zeus 2, rectorul Didea îşi atacă mama: ”Nu am acceptat să mă mai întorc la mama mea care-l părăsise pe tatăl meu, atunci când avea nevoie cel mai mult de ajutor”

Cum dezvăluiam și în ediția trecută a ziarului nostru, ca să scape de închisoare, rectorul Didea a depus la dosar, în apărarea sa, o autobiografie hiper-lacrimogenă.   În respectivul document, ce nu are legătură directă cu infracțiunea de care este acuzat, fostul notar și actual rector invocă copilăria sa tristă și merge până acolo încât își învinovățește mama pentru lipsurile îndurate. Cităm: ”La vârsta de 8 ani, părinții mei s-au despărțit, pe fondul unei boli incurabile a tatălui meu, care a și decedat la scurtă vreme după aceea. În aceste circumstanțe, de la acea vârstă am fost crescut de bunica mea paternă, pentru că nu am acceptat să mă mai întorc la mama mea care-l părăsise pe tatăl meu atunci când avea nevoie cel mai mult de ajutor. A trebuit să mă întrețin dintr-o pensie de urmaș, care era într-o sumă destul de modică. A trebuit să fac meditații cu alți copii mai mici ca să-mi asigur cele necesare pentru mine și bunica mea… Anii au trecut și după terminarea liceului, în anul 1987, a trebuit să mă angajez la o fabrică de componente auto din orașul Costești. Lucram pe 3 schimburi și făceam naveta pe jos circa 10 km pe zi. Ieșeam dimineața de la schimbul III și mergeam la Pitești, la meditații la limba română și la istorie, meditații pe care le plăteam cu banii câștigați din serviciul prestat. Am conștientizat că nu am niciun ajutor pe pământ și singura soluție era să reușesc la facultate. În 1994 am absolvit Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza” din București ca vicelider de promoție, fiind clasificat al doilea din 300 de absolvenți și devenind astfel și licențiat în drept.”(…) ”Nu am săvârșit nicio faptă de care să-mi fie rușine. Nu m-a ajutat nimeni în afară de Bunul Dumnezeu!”, își încheie apoteotic rectorul Didea autobiografia depusă la dosar în apărarea sa.
Pentru a ne construi o imagine cât mai apropiată de adevăr, am căutat-o şi pe mama rectorului, la Costeşti, unde aceasta trăieşte şi în prezent. După ce ne-am interesat în stânga şi în dreapta, despre unde ar putea locui aceasta, am ajuns într-un final la o doamnă tânără, frumoasă, proprietara unui chioşc la poarta liceului Tehnologic Costeşti. De fapt, dădusem peste  cumnata șefului Universității Pitești. Auzind că întrebăm despre soacra sa, aceasta ne-a oferit ajutorul şi a anunţat-o, sesizând din voce şi atitudine că era mândră de a avea un cumnat atât de renumit. La scara blocului de garsoniere din vecinătatea Primăriei Costeşti, ne aştepta o doamnă trecută de prima tinereţe dar din ale cărei trăsături, în care l-am recunoscut pe fiu, am putut citi lesne frumuseţea de odinioară. O femeie cochetă, judecând după faptul că era într-o pauză de coafor, pentru că un batic de mătase îi masca bigudiurile menite probabil să îi fixeze buclele cu soluţie de permanent. Femeia, îmbrăcată într-un capot roşu cu motive geometrice, a acceptat, la început zâmbitoare, să stea de vorbă cu noi despre fiul său pe care, din cele  relatate, ne-am dat seama că îl vede ca fiind Dumnezeu pe Pământ. Vorbind cu mândrie despre odrasla  sa, bătrâna se luminează treptat la chip și doar când află că aceasta a scris altceva, deloc frumos despre ea, în autobiografia din dosar, fruntea i se încreţește un pic, a uimire. Vă redăm mai jos dialogul pe care l-am purtat la Costești cu mama rectorului Universităţii Piteşti, doamna Ioana Mihai.

„Vorbim la telefon, mă întreabă de sănătate”

# Fiul dumneavoastră spune că a avut o copilărie tristă…
– Da, copilăria lui a fost destul de tristă,  vă daţi seama… Tatăl lui avea 31 de ani  când a murit, iar Ionel era destul de mare, avea 8 ani, vă daţi seama că a fost marcat. Celălalt băiat avea un an şi jumătate. Am avut ceva necazuri în familie. Nu cu băiatul…
# Dar mai ţineţi legătura cu Ionel?
– Da, vorbim la telefon. Mă întreabă de sănătate…
# Dar dânsul a plecat de acasă, în copilărie, că așa susține la proces?
– Nu, unde să plece? A rămas cu bunica, însă mă duceam eu după el, la şcoală. Suntem în bune relaţii, el mă iubeşte, eu îl iubesc. Îl iubesc ca pe ochii din cap. Copilăria a fost ce a fost, a trecut. A avut un tată bolnav care era mai răutăcios, din cauza bolii. A murit de cancer, de aceea era răutăcios. Noi vorbim la telefon. E un copil bun… mă sună şi îmi zice ”săru’ mâna, mămică”. Foarte cuminte.
# Vă vizitează?
– Când poate şi el. Şi ei, fraţii, între ei, se vizitează. Adică Ionel şi Georgel. Dar are vreo problemă ceva? Despre ce proces e vorba? Și ce legătură are Ionel? Este un copil cuminte. Ştiţi cum au stat lucrurile? Sora mea s-a despărţit şi ea  de bărbat şi a rămas cu un copil. Noi, fiind oameni săraci, nu eram bogaţi. Eram opt inşi în două camere. Într-o cameră, propriu-zis, că în cealaltă făceam mâncare. Din Zorile (sat în Costești, n.red). Și așa băiatul (Ionel, n.red) a rămas la bunica lui. Dar nu a fost nimic… E băiat cuminte, îl iubim…  Știţi cum îi zic, Ionele când te văd la televizor parcă… Că a fost situaţia asta, că tatăl lui a fost mai răutăcios din cauza bolii, da, e adevărat… Dar ce să fi avut băieţii cu mine…?

”Oare de ce o fi spus el asta despre mine?”

# Şi atunci de ce a fugit Ionel la bunica, după cum susține chiar el în documentul pe care l-a depus la dosar? Povestiţi-ne cum a fost situaţia, de fapt, la acea vreme.
– Ionel nu s-a dus la nicio bunică, a rămas la bunica. Dar a rămas tot în casa noastră, unde am trăit  împreună (cu soțul răposat, n.red). Eu m-am căsătorit din dragoste, de foarte tânără, aveam 17 ani şi soţul meu 20. La 27 de ani, el era deja grav bolnav. Dacă taică-său lui Ionel a murit, eu m-am mutat înapoi la mama mea, pentru că acolo au rămas socrii. Aveam doar 27 de ani… Era normal, nu aveam nici trezeci de ani, trebuia să mă recăsătoresc. Dar nu m-am recăsătorit imediat, abia după 5 ani s-a întâmplat asta… Pentru că eu şi tatăl lui Ionel din dragoste ne-am luat. Ionel îmi  seamănă mai mult, dar şi ăstălalt îmi seamănă. Amândoi. Eu am rămas cu ăstălaltul, iar Ionel cu bunica. Eu i-am vrut pe amândoi să-i cresc, dar nu mi l-a dat soacră-mea pe Ionel. Ne-am judecat pentru el. Eu pe amândoi băieții i-am vrut, dar nu mi l-a dat Tribunalul și pe Ionel, pentru că a rămas în averea lui taică-său. Noi, la mama mea, eram foarte mulţi în casă și  nu am putut să mă justific, să dovedesc instanței că îi pot oferi condiţii să-l cresc. Aţi văzut, la orice proces întreabă dacă minorul are unde sta, iar acolo, în fosta noastră casă,  erau doar bunicii. Nu aveam nici serviciu în perioada aia, lucram cu ziua la o fermă. Apoi, mai târziu, m-am angajat și eram ocupată tot timpul. Am lucrat la brutărie, de la Spicul m-am pensionat. Eram supărată, eram foarte supărată, dar oricum a fost greu şi pentru el, uşor nu a fost în niciun caz. Asta a fost… dar de iubit, Ionel a fost un copil iubit de mine. Nu ştiu el, dacă și el la fel, dar eu…când vorbeşte la televizor, stau cu ochii numai acolo şi îl sun imediat şi îi spun: «Ionele, vezi că te-am văzut!» Şi o sun şi pe soru-mea: «Vezi  că e Ionel la televizor!». Celălalt (Georgel, fratele lui Ionel Didea, n.red) are o firmă, vrea să facă un restaurant. Şi bărbatul ăsta de al doilea al meu îl iubeşte foarte mult şi se mândreşte cu el, cu Ionel. Cred că, dacă ar veni Ionel, şi în genunchi i-ar cădea. E un băiat cuminte, nu am ce-i reproşa, dar este mereu ocupat, cu şedinţe cu… dar nu e nimic (în sensul vreunei relații reci, n.red) între noi. Nu vine pe la mine, dar ţinem legătura, îşi ajută rudele. Are copiii lui, are familia lui, ştiţi cum e… Oare de ce o fi spus el asta despre mine? Dar… orice a vorbit el, poate să vorbească, eu tot îl iubesc până la Dumnezeu. E copilul meu, seamănă cu mine, îl iubesc din suflet. Nu ştiu de ce a scris ce a scris, poate a vrut să se justifice pentru ceva. Să nu aibă el vreo problemă… Să dea Dumnezeu să nu aibă nicio problemă! Acum am rămas cu gândul la el, o să îi dau un telefon, să mă liniştesc….”

Ce fel de fiu este acela care pune în cârca mamei o vină inventată?

Ce rezultă după acest dialog incredibil dintre reporterul Jurnalului de Argeș și mama naturală a rectorului Didea, doamna Ioana Mihai? Mai întâi că bătrâna contrazice flagrant (cel puțin în partea care o vizează) eșafodajul șubred pe care fiul său și-a construit o autobiografie hiperlacrimogenă menită a impresiona completul instanței care îl judecă pentru fapte de corupție. Apoi că bătrâna, cu un bun simț și cu un sentiment matern ieșit din comun, încearcă să-i găsească circumstanțe fiului care a stropit-o cu noroi: ”Nu ştiu de ce a scris Ionel ce a scris în acea autobiografie. Poate a vrut să se justifice pentru ceva…” Asta însemnând și că femeia, în înțelepciunea ei țărănească, înțelege că băiatul ei a ales să mintă ca să scape de probleme. Însă problema morală care se pune e ce fel de fiu este  acela care își împovărează conștiința (asta în cazul în care o are) și pune în cârca celei care i-a dat viață o vină inventată?  În ceea ce privește latura juridică a problemei, rămâne la latitudinea judecătorilor să constate dacă rectorul și ex-notarul Didea a picat sau nu în abatere, adică în fals.
Alina Crângeanu

***

Ecce homo! Rectorul Didea ne-a sunat să ne ameninţe şi să ne blesteme

# ”Să dea Dumnezeu ca banii ăia murdari pe care îi primiți pentru articolele pe care le scrieți să îi puneți dumneavoastră în pomeni pentru copiii dumneavoastră”
Profesor universitar. Doctor. Rector al Universității din Pitești. Pe scurt și pe hârtie, date ce ar putea creiona portretul unui om de o probitate morală impecabilă și de o activitate profesională de ținută și fără sincope ori pete negre. Numai că de la titluri și calificări și până la o atitudine reală pe măsură este cale lungă. Și vorbim aici de rectorul Ionel Didea. În numărul trecut din Jurnalul de Argeș dezvăluiam faptul că șeful Universității din Pitești a depus un document neașteptat în apărarea sa, în dosarul în care este cercetat pentru fals intelectual, comis pe vremea când era notar public. Este vorba de autobiografia acestuia, întinsă pe două pagini și jumătate, un document în care Ionel Didea își descrie copilăria nefericită și neajunsurile prin care a trecut. O spunem încă o dată, tot respectul pentru faptul că Ionel Didea a depășit toate greutățile vieții și și-a construit o carieră de succes. Însă respectiva autobiografie nu are vreo legătură cu dosarul în care este cercetat. Singura legătură ar putea fi reprezentată de eventualele circumstanțe atenuante  din autobiografie, un document public, neconfidențial, nesecretizat, atașat la un dosar public aflat pe rol la Curtea de Apel București. Dosar ce poate fi consultat de către jurnaliști în baza unei simple cereri pe Legea 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public.
Înainte de finalizarea articolului, l-am sunat de două ori pe rectorul Ionel Didea pentru a îi cere – așa cum este normal, deontologic – o opinie vizavi de documentul depus la dosar. Nu ne-a răspuns la telefon, dar ne-a trimis un SMS că se află în ședință de Senat, pe care o termină la orele 17.00. Am revenit cu un telefon după ora 18.00, însă dl rector a ales să nu ne mai răspundă în niciun fel. În schimb, a revenit cu un telefon în după-amiaza zilei de duminică, 6 aprilie, la patru zile după apariția articolului din ziarul nostru. Conversația, ce a durat un minut și douăzeci de secunde (între 15:02 și 15:04) – în fapt mai mult un monolog al rectorului Didea, a fost un șir de amenințări și blesteme băbești, o mostră de conduită suburbană, total nedemnă de un șef de Universitate de Stat. O convorbire ce abundă în amenințări deloc voalate și care reprezintă, în același timp, un atac josnic la libertatea de exprimare a presei. Dacă ar fi venit de la un dascăl de profesie și vocație, am fi luat frazele de mai jos ca pe niște injurii și atât. Venind însă de la un fost polițist, director în Ministerul Justiției și director de penitenciar, ele reprezintă clar amenințări. Trebuie spus că rectorul Didea și-a închis apoi telefonul și nu a mai putut fi contactat. Vă prezentăm mai jos înregistrarea integrală a convorbirii telefonice. Fără alte comentarii.

Rectorul Didea către redactorul Jurnalului:  ”…pun o lumânarepentru dumneavoastră. Nu vă spun în ce parte o pun”

# Bună ziua, domnu’ Denis, vă sun eu să nu consumați.
– Nicio problemă, mai am minute, stați liniștit.
# Domnu’ Denis, e duminică, sunteți în sânul familiei, să nu vă deranjez.
– Nu mă deranjați. Pot să vorbesc.
# Așa… Ce vream să vă spun. Ieri m-au sunat doi confrați de-ai dumneavoastră din media și m-am întâlnit cu dumnealor. Eu nu citesc ziarul dumneavoastră, dar ei erau indignați, au vrut să avem un dialog. Domnu’ Denis, ce să vă spun, ați încălcat orice limită a normalității atunci când ați intrat pe un tărâm cu Dumnezeu, cu familie, cu toate cele. Iar eu vă sun acuma nu pentru că țineam morțiș, ci pentru că pun o lumânare pentru dumneavoastră. Nu vreau să vă spun în ce parte o pun, sunt la mănăstire. Să dea Dumnezeu ca această lumânare să îi facă și pe copiii dumneavoastră să treacă prin perioada prin care am trecut eu în viață. Iar banii ăia murdari pe care îi primiți pentru articolele pe care le scrieți să îi puneți dumneavoastră în pomeni pentru copiii dumneavoastră. La revedere! Am terminat discuția. 
Denis Grigorescu