Alexandru Cercel este un mare interpret de balade, doine şi melodii populare, cântate în tradiţia lui Anton Pann. Povestea vieţii musceleanului Alexandru Cercel (1883-1970) şi muzica lui se află în arhivele Institutului de Folclor, unde se realizează o adevărată restituire a unei voci de aur. Cine l-a cunoscut şi l-a auzit cântând pe Alexandru Cercel spune despre el că este unul dintre cei mai mari rapsozi români. Balada „Mioriţa” era atât de frumos cântată de el, încât îţi tăia respiraţia, iar filonul său interpretativ merge departe în timp, până la Anton Pann.
Provenea dintr-o familie de lăutari
Născut în comuna Boţeşti din judeţul Argeş, într-o familie de lăutari români autentici, Cercel a cântat încă de la vârsta de 8 ani, când tatăl său, Ghiţă, îl lua cu el la nunţi. A avut zece fraţi, dar în 1957 nu mai trăiau decât trei. Dintre băieţii lui Ghiţă, doar Alexandru a dus mai departe cântecul. Şi l-a dus bine. La 6 ani, Alexandru a început să cânte „ţiituri” împreună cu un frate mai mare. Dar vioara îl atrăgea şi ea foarte mult. Când rămânea singur acasă, lua vioara tatălui său şi cânta cu ea pe bătătură. Pentru că era mic şi nu prea ştia cum se ţine, o scăpa din mâini şi îi rupea cuiele. Când Ghiţă venea acasă de la treburi, îi administra copilului o bătaie cruntă. Mai pe furate, mai pe învăţate, Alexandru şi-a însuşit repede meseria de cântăreţ de la tatăl său. Mărturisea că multe cântece le ştia însă de la mama sa, care „mai cânta prin casă”. Era fiica unui lăutar din comuna argeşeană Stoieneşti.
Există 150 de melodii înregistrate la Institutul de Folclor
Aflaţi pe teren la cercetări etnologice, specialiştii de la Institutul de Folclor au fost uimiţi de vocea lui Alexandru Cercel. În 1957 l-au înregistrat pe Alexandru cu aproape 150 de melodii, voce şi vioară. La acestea două excela, deşi ştia să cânte şi la cobză, şi la nai. Alexandru Cercel le mărturisea etnomuzicologilor că îi plac foarte mult doinele şi baladele. Dar chiar de atunci, de la jumătatea secolului trecut, publicul nu mai era foarte interesat de astfel de cântece. Cântăreţul care îi uimea pe toţi cu interpretarea originală a baladelor şi doinelor spunea la un moment dat: „De vreo 10-15 ani au început să dispară cântecele bătrâneşti. Şi haiducii au dispărut. Oamenii de acum nu mai cred în haiduci. Dacă un bătrân comandă un „Radu Anghel”, tineretul râde şi zice: „Ce-mi spui mie poveşti? Cine a fost Radu Anghel?”. Se cer alte cântece, nu haiduceşti. Sunt prea de jăluire. Bunăoară, dacă unul e necăjit şi cere „Lie, lie, ciocârlie”, ceilalţi îi spun: „Ce, mă, numai tu eşti aici? Te jeleşti la masă?”.
„Alexandru Cercel a fost un rapsod extraordinar de puternic în zona Muscelului”
Interpretul argeşean de muzică populară Gavriil Prunoiu vorbeşte cu multă admiraţie despre Alexandru Cercel şi taraful lui, format din Ion Niţoi la cobză şi Ion Cercel la ţambal. „Alexandru Cercel a fost un rapsod extraordinar de puternic în zona Muscelului. L-am văzut, când eram copil, cântând la voce şi vioară. Era prin 1957-1960. Cânta la Câmpulung, la Casa de Cultură. Eram copil şi totuşi mi-am dat seama că el, Ion Niţoi şi Ion Cercel, fiul lui, sunt mari valori, mari lăutari. Era un grup format nemaipomenit. După ce i-am văzut eu până în perioada asta, Brăiloiu, cu Paula Carp, cu Gizela Suliţeanu, doamna Comişel au fost şi au cules folclor din Muscel”, a spus Gavriil Prunoiu. Solistul Prunoiu îşi mai aminteşte că emisiunea domnului Antohi începea cu balada „Mioriţa” interpretată de Cercel într-un stil absolut original: „O cânta lăutăreşte, aşa, şi era acompaniat de cobză şi de vioară, era extraordinară balada în interpretarea lui”.
Cea mai cunoscută melodie: „Vară, vară, primăvară”
Din 1920, Cercel s-a mutat cu familia la Câmpulung, unde a trăit tot restul vieţii. S-a stins la 87 de ani. A avut şase copii, patru băieţi şi două fete. Dintre ei, doar unul singur, Ion Cercel, zis „Biju”, a învăţat să cânte. „Biju” a fost şi el un lăutar apreciat, cânta la ţambal, fiind chemat la multe nunţi din zona Muscelului, alături de tatăl său. Mulţi lăutari de astăzi din Câmpulung îşi amintesc de el din vremea când era chemat să cânte la restaurantul Piatra Craiului din oraş. Alexandru Cercel le-a rămas în conştiinţă atât celor din satul natal, Boţeşti, cât şi celor din Câmpulung drept un mare rapsod. Toţi se mândresc cu el ori de câte ori îl aud la emisiunile de folclor de la radio. Mai mult, pe Alexandru Cercel îl putem în prezent asculta şi pe CD-ul care face parte din Ediţia de Colecţie a Jurnalului Naţional, apărut în urmă cu câţiva ani. Printre melodiile care l-au făcut celebru pe Alexandru Cercel amintim „Vară, vară, primăvară”, „Brâul pe 6 de la Lereşti (instrumentală)”, „Când toca la Radu Vodă”, „Fir-ar ceasu-afurisit”, „Lie, lie, ciocârlie”, „Sârba bătrânească (instrumental)”, „Pe vale, Leano, pe vale”, „De ce, Doamne, nu muream?”, „Pasăre galbenă-n cioc”, „Hora mare, bătrânească (instrumental)”, „D-aoleo, babă Ileană”, „Colo-n vale-ntr-o vâlcea”, „Chira Chiralina”, „Ungurească bătrânească (instrumental)”, „Cine are dor pe luncă”, „Ce vii, bade, târzior?” şi „Ce caţi, mândră, pe Muscel?”.
A participat la războiul din Bulgaria din 1913
Născut „la hotarul dintre Muscel şi Dâmboviţa”, în Boţeşti, Alexandru Cercel este un adevărat reper în amalgamul cultural al acestei zone. Lăutăria este una dintre cele mai preţuite profesii. Ea se învaţă empiric, în familie, iar repertoriul se transmite odată cu tehnica vocal-instrumentală. Personalitate artistică deosebită, lăutarul este în acelaşi timp creator şi interpret. El recreează piesa chiar în momentul interpretării, în cadrul unor tipare tradiţionale. Sunt astfel performate doar câteva dintre speciile folclorice aşa cum ar fi cântecul de nuntă, cântecul epic eroic, balada familială, cântecul de mahala, cântecul erotic („dragostea”), muzica de joc şi rareori doina.” Când nu era nimeni acasă, lua vioara şi încerca să cânte, dar vioara era prea mare, cădea cu ea şi îi rupea cuiele. Urma o bătaie bună. Pe la 1890, la 8 ani, mergea la nunţi cu tatăl său: Ghiţă cânta cu vioara, acompaniat de un cobzar, iar copilul „ţinea secunda” şi cânta cu vocea, suit pe o masă” a spus la un moment dat etnomuzicologul Marian Lupaşcu despre cel ce a fost Alexandru Cercel. Musceleanul a fost căsătorit cu o ţărancă din Lăicăi, Maria Drăguş, care l-a învăţat să scrie şi să citească şi cu care a avut doi băieţi, unul mort pe front în anul 1940. Pe ei nu a vrut să-i înveţe lăutărie, „că e muncă multă, plictiseală mare… la nuntă, oameni beţi…”. A doua soţie, Victoria, era fiica lui Ionică Creţu, lăutar vestit (vioară şi voce) din Stoieneşti, mort în 1954 la vârsta de 91 de ani. Alexandru a făcut armata în Câmpulung, „contingent 1905”, şi a mers în Bulgaria în „războiul din 1913 şi în Moldova în 1916”. Protagonistul nostru a cântat la nunţi, petreceri, botezuri, la clăci, la horă, la baluri, la cămine culturale. La cârciumi era „angajat cu anul”, începând de prin 1906, dar, conform contractului, era „liber la nuntă”. A cântat mai întâi pe Valea Dâmboviţei, în judeţele Muscel şi Dâmboviţa, iar după armată pe Valea Ialomicioarei, în satele de pe Râul Târgului, pe Valea Bratei şi pe Râul Doamnei.
(M.I.)
0 Comentarii