Cunosc un judecător. Singurul. Și asta pentru că este și autor. Și dacă semnăturile noastre se întâlnesc într-o revistă sau chiar cărțile în rafturi, se cheamă că ne întâlnim și noi.
Prieteni? N-are! Sau nu se știe că ar avea. Nu se văd. Nu se aude așa ceva. Trece întotdeauna singur pe stradă. Numai cu gândurile lui. Tot așa și pe aleile Pădurii Trivale. Fără îndoială că este un mare iubitor al naturii. Aceasta i-ar fi firea. Caracterul. Deviate. Deformate. Merge cu capul în jos. Ca după mort. Chiar l-aș întreba: „Domnule, v-a murit cineva?”. De-am avea dialog, poate că mi-ar răspunde: moare demnitatea!
Pe vremuri, justiția era instituția cea mai demnă din toate. Acolo se împărțea dreptate. Magistrații, procurorii, consultanții juridici, avocații erau personalitățile importante ale comunității. Chiar și grefierii, până și ușierii erau priviți cu respect. Azi s-a ajuns ca cei care judecă în sanctuarul instanței să fie judecați pe stradă, în piață, în autobuz, în restaurant, oriunde unde vulgaritatea e la ea acasa. La „radio-șanț”, informațiile culese din presă sunt mai suculente și mai înflorate. Judecătoarea cu milionul de euro, fiul ei cu dosarul nejudecat… Procesele lui Bivolaru, Becali, clanul Cămătarilor, Bercea Mondialu capătă altă semnificație și altă conotație. Întrebări cu ecouri repetate: Ce s-a întâmplat cu acei demnitari de teapa unui ministru acuzat că s-a încârligat cu niște spioni, a divulgat secrete și a favorizat privatizări care au subminat economia națională? Câte alte dosare s-au rătăcit sau au fost uitate? Și dacă se poate cu delincvenți cățărați acolo sus, de ce nu s-ar putea și cu hoți mai mărunței?
Un om de afaceri din Curtea de Argeș, Aurel Ilea, ne povestea cum se zbate să dezlege un mister pus bine sub lacăt: niște tâlhari ordinari i-au spart capul și i-au șterpelit geanta cu banii. Hoții au fost prinși, și-au recunoscut fapta, au înapoiat banii, a avut loc o reconstituire, în care au arătat cum au procedat, inclusiv lovitura cu bâta. Dar dosarul n-a mai ajuns în justiție, fiind încheiat cu concluzia: „Autor necunoscut!”. Azi procurorul care a instrumentat cazul își mănâncă liniștit pensia de peste 150 de milioane de lei vechi, plus strânsura ce a mai făcut-o justițiarul din colaborări cu infractorii…
Când s-a mai auzit și de un concurs pentru locuri în procuratură, viciat cu mituiri cu sume colosale, încrederea în justiție s-a surpat și mai mult. Domnul procuror care își cumpăra locul cel mai bănos, făcea desigur o investiție din care trebuia să câștige…
Ne-am obișnuit cu marile afaceri care se fac în dauna statului, prin găurile legii, pe deasupra și pe dedesubtul ei. Licitații și privatizări frauduloase, evaziuni fiscale și câte și mai câte…. Politicianul ajuns la putere, primul lucru pe care îl face este să-și sporească averea pe orice cale.
Se spune că politica e o mare târfă. Dar justiția? Se lasă și ea molipsită?
E greu să rămână pură și sterilă într-un mediu infectat. Mai întâi s-a încercat să fie coruptă și mituită cu salarii și pensii aparte și facilități nenumărate. Să-i creeze impresia că este o castă superioară. Chipurile ca să-i asigure independența. Dar cu presiuni să nu înceapă urmăriri, să fie orientate cercetările, să nu fie înaintate dosarele, să se dea verdicte dictate.
Un judecător sau altul, om și el, văzând cum se îmbogățesc alții chiar cu concursul justiției, s-a lăsat tentat să i se facă și lui parte din veniturile hoțite. Și sunt de ajuns câteva mere stricate ca să compromită toată grămada. Procurorii, magistrații, executorii, grefierii, aceia au compromis întreaga justiție. Orice judecător intră azi în ședință cu sentimentul că este suspectat de împricinați. Și nu rareori se întâmplă ca aceștia să-l întrebe pe intermediarul care răsare parcă din pământ: „Președintele completului de azi ce preț are? Pe cât vinde sentința?”
Judecătorul despre care vorbeam la începutul acestor rânduri, cunoscut ca unul intransigent și incoruptibil, trece pe stradă și pe aleile parcului cu privirea în pământ, de parcă ar fi vinovat pentru toate păcatele altora. Se ferește să intre cu cineva în vorbă, să facă pași împreună. Nu vede nici oamenii printre care trece, nici copacii, nici rondurile de flori. Poate nici cerul cu soarele și cu norii. Nu se lasă corupt nici de ciripitul păsărilor, nici de fâlfâitul aripilor, nici de foșnetul frunzelor. Și este, în fond, o făptură cât se poate de sensibilă…
Justiția tranziției… Tot mai iritată își va găsi odată și odată menirea și drumul firesc din care a fost de viaţă?
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii