Se murmură în mine o melodie din adâncul amintirilor ce păreau uitate: „Pe ulița armenească trece o șatră țigănească”. Înțeleg cu gândul minții de acum că în primele vorbe ale cântecului se amintea de două populații: una stabilă și alta nomadă. Atât de așezată cea a armenilor încât își construiseră locuințe trainice pe străzi întregi…
Ne întâlnim din nou. De data aceasta, într-o biserică. La Pitești. În a doua duminică dupa Sărbătorile Pascale. Zi care la ei are o deosebită semnificație.
Biserica Armenească. Oficiază chiar episcopul acestui cult creștin din România. Prezent și consulul Armeniei la București. Enoriașii, ce altceva decât armeni? În afară de cei locali, reprezentanți ai comunităților și bisericilor din Constanța, Brăila, Bacău, Suceava, Gherla, București. Din toată țara. Printre ei și mulți români creștini ortodoxi. Și catolici. Din păcate, nu identificăm nicio autoritate. Niciun reprezentant al protopopiei sau parohiei din raza de activitate în care se află această biserică, și ea tot creștină.
Armenii… Cine sunt ei? De unde au venit? Și când?
O populație indo-europeană. Care vorbește o limbă cu totul originală. Ce nu ține de nicio altă grupare (ca cele romanice, slave, germanice, turcmene, mongole). Unul dintre acele popoare străvechi ce și-au păstrat identitatea de-a lungul veacurilor.
Una dintre ipotezele principale, pe nedeplin confirmate, ar fi că a emigrat din Peninsula Balcanică spre Caucaz în vârtejul indo-european.
Primul popor din lume care s-a creștinat și a rezistat până azi într-o lume de influențe ale civilizațiilor arabe, romane, grecești, iudaice… În care s-a păstrat independența religioasă în mod absolut. Nu s-a supus nici cerinței papale, nici celei patriarhale. Popor de mai multe ori cucerit, ținut sub ocupație, dar nu s-a dizolvat în masa altor seminții.
Nici nu și-au lăsat armenii locul pustiu ca să se mute cu totul și cu toții în alte teritorii. Și unde nu-i găsești? De la un pol la altul, pe toate meridianele, colonii și comunități armenești. Și nu în tabere improvizate care să dea bătaie de cap marilor orașe europene.
La noi, sunt de o mie de ani. De pe vremea primelor voievodate, când se punea temelia Țărilor Românești. Și nu au venit cu săbiile pe cai, să ne cotropească, să ne cucerească, să ne extermine. Dar nici în cetele de sclavi târâte în urma hoardelor de tătari, de pecenegi, de cumani care ar fi rămas să ne slujească, să ne jefuiască, să cerșească… Cele mai de preț trăsături ale lor, prietenia și libertatea.
Dar ce urme au lăsat generațiile de armeni? Documente certe ca acele izvoare de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dar care n-ar fi însemnat cine știe ce fără bisericile pe care armenii le-au zidit pe oriunde au poposit. În rest? Nu în număr mare, dar mari în lucrare. Contribuții în economie, în civilizație, în știință, în cultura generală. Din dragoste de țară, cum îi apreciază Haşdeu și Nicolae Iorga. La nevoie, au plătit și cu viața. De pildă Ioan Vodă cel Cumplit, domnitorul pe care turcii l-au sfârtecat, despicându-i corpul legat de două cămile mânate în direcții opuse. Au lăsat semne și pe pământ, dacă vreți și în cerul de deasupra, când ne gândim la descoperirea astronomică a lui Spiru Haret, cel care a reformat și sistemul românesc de învățământ.
Dar niciodată armenii nu și-au dorit atât de mult România ca în primul sfert al secolului trecut. Când pe vatra lor străbună avea loc exterminarea în vremea lui Stalin, Abdul Hamed al II-lea, cât și al marelui revoluționar, președinte și tată al republicii, Mustafa Kemal Ataturk. Cum-necum, părintele turcilor, cel mai de seamă reformator din câți a cunoscut istoria Imperiului Otoman, în înțelegere cu sovieticii, de la care a primit și bani și armament și sprijin logistic, nu numai că nu a oprit genocidul, dar l-a și intensificat. Nenumărați armeni și-au îndreptat atunci gândul spre România, dar prea puțini au ajuns în acest val. Armenia a sfârșit prin a fi sfâșiată între cele două puteri, una devenind republică în marea Uniune Sovietică, cu capitala la Erevan, cealaltă fiind sortită dispariției. Iar drumul de evadare în general și spre România în special a fost blocat.
A trecut mai bine de un secol de la acei ani cumpliți. Însă când țara aceasta rămâne goală și de români, e normal ca în România să găsim din ce în ce mai puțini armeni.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii