M-au dezbrăcat. M-au despuiat. M-au lăsat în pielea goală. De râs. De plâns. Gol. Pe dinafară. Pe dinăuntru, gata să fac explozie.
Ce-au avut cu mine? Cum cine? Ei! Arestații. Judecații. Condamnații. Încarcerații. Unu plus doi. Un cumpărător. Și un vânzător. Și încă unul. Treimea hoților. Și câți or mai fi și alții cărora le tremură fundul piftie în așteptare…
Dar eu ce amestec am în această afacere? De ce m-au târât și pe mine? Cu ce am profitat? Cu ce mă fac vinovat? Cât am păgubit?
Nu am păscut oile pe maidanele Bucureștilor. Nici pe groapa lui Ouatu, nici pe alte gropi de gunoaie, de pământ, de cărămidă. De bombele căzute în război. Nici pe islazul cu tranșee simulate, cu urme de șenile. Nu am făcut armata în capitală. Nici măcar la Partea Sedentară. Pe aici făceau soldații instrucție. Învățau să ia linia de ochire. Să tragă cu pușca. Să arunce grenada. Să se târască pe burtă. Un singur lucru nu se învăța: moartea! Dar nu era nevoie. Ea era irepetabilă…
Așadar n-ar fi trebuit să fiu implicat nici măcar sentimental. Ce au avut cu mine? De ce mi-au furat singura unealtă cu care îmi câștigam existența?
Înțeleg de ce îi interesau hectarele de pământ. Se vând azi la metru pătrat, cu sume fabuloase. Se construiesc pe ele vile, palate, blocuri de locuințe, baruri, hoteluri, restaurante, garaje, străzi, trotuare, platforme pentru elicoptere…
Și mă întreb eu așa, ca orice nepriceput, ce se va întâmpla cu toate acestea cât timp proprietarul de azi va sta la pârnaie? Dar după aceea?
Mie îmi pare rău că vor fi ținuți după gratii. Sunt și ei oameni, nu animale. Chiar dacă unul a fost ministru, altul șef de stat major al armatei.
Despre cumpărător se spune, cu un zâmbet ușor de dispreț în colțul buzelor, că până să-l salte această afacere, nu a fost decât un simplu cioban. Dar insul are replici – nu se poate afirma că nu este isteț. Ne dă exemplu cu un Ginghis Han care a pornit să cucerească lumea dintr-o colibă de păstori. Și de alți oieri care au ajuns chiar împărați.
Nu sunt hoți de buzunare. De genți, de poșete, de coliere. De biciclete. De capace de pe canale. De roți de mașină. De ceasuri și telefoane mobile. De cabluri, șine de tramvai, sau de căi ferate, de sub roțile trenurilor. Guzganii cei barosani. Rechinii. Dinozaurii carnasieri. Marii necrofagi. Cei care au profitat și de starea de dezagregare a țării. Și n-au fost și nu sunt singurii care s-o sfâșie…
Și au pierdut, într-adevăr, prezumția de nevinovăție. Sentința este definitivă. Dar ce am eu din asta? Ce pierd? Ce câștig?
Au fost pedepsiți pentru faptele săvârșite. Desăvârșite. Becali, de pildă, deținutul Becali, pentru: „complicitate la abuz în serviciu!” Dar ce se va întâmpla cu pământurile pe care a pus stăpânire, cu prejudiciile aduse statului? Pe mine, unul, nu mă interesează penitența persoanelor, ci compensarea pagubelor. S-au mai văzut cazuri când făptuitorii au stat ce au stat la închisoare și când au ieşit de acolo, au beneficiat de averile acumulate prin fraude. Motivele de întemnițare trecute în cazier, par, și la data aceasta, prea puțin atingătoare la proprietatea însușită pe căi ilegale, dar declarată sfântă. Nu din mulsul și tunsul oilor au răsărit tronul de aur, coroana și sceptrul.
Să luăm în discuție și întâmplarea cu Sorin Ovidiu Vântu. A fost spălat și curățat de păcate printr-o altă condamnare decât cea așteptată. O amenințare verbală cu uciderea unui partener de afaceri. Nu așa ceva auzim toată ziua? „Dacă mai întârzii la școală, dacă nu-ți faci temele, dacă nu sufli nasul în batistă, dacă nu-ți tai unghiile, dacă nu te speli pe dinți…” Dar niciun părinte nu a fost crezut că vorbește serios când și-a amenințat copilul în acest fel. Sorin Ovidiu Vântu a ispășit pedeapsa pentru vorbe. Dar a rămas cu toți banii pentru care presa și colaboratoarea lui, Ioana Vlas, l-au acuzat că i-ar fi furat, prin vicleșug, de la sute de mii de cetățeni, prin FNI.
Dă bine în fața Europei, care stă cu ochii pe noi: România, țara în care sunt arestați și condamnați chiar premierii și miniștri care au călcat strâmb. Țara scuturată de corupți și coruptibili. Cea mai curată dintre toate…
Dar de ce să fiu supărat? Ce mi-au furat mie Becali, Babiuc și Cioflină? În primul rând timpul. Care putea fi trăit altcumva. Zilele, orele ne sunt numărate. S-au consumat, cenușă, scrum, fum. Nu se mai întorc… Mi-au scurtat viața atâta timp cu ochii pe micul ecran și în ziare? Merită oare?
În al doilea rând, m-au lăsat fără cititori. Tocmai scriam un reportaj cu un titlu pe care îl consideram senzațional: „Între Stalin și Ataturk, cu ochii în România”. Dar pe cine să mai intereseze așa ceva? Iată-mă, dar, mărșăluind în trupele de ziariști anonimi care scriu la ordinea zilei, alăturându-mi glasul corului care lansează întrebări fără răspuns…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii