Ofițerul și omul politic Gabriel (Gavrilă) Marinescu s-a născut pe 7 noiembrie 1886 în comuna Tigveni, județul Argeş și a decedat pe 26/27 noiembrie 1940 la închisoarea Jilava. Fiu al institutorului Marin Marinescu, mulţi ani comandant al Şcolii Primare de la Malmaison, Gavrilă îşi face studiile elementare în localitatea natală şi pe cele liceale la Sf. Sava din capitală. Urmează apoi Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi şi Şcoala Militară din Bucureşti (absolvită, ca şef de promoţie, în anul 1907), fiind înaintat la gradul de sublocotenent. După trei ani era avansat locotenent, apoi căpitan (în 1915) și maior (1 aprilie 1917).
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” în primul război mondial
În perioada primului război mondial, ofițerul Gabriel Marinescu din Regimentul 2 Vânători a luptat în linia întâi în funcția de comandant de batalion. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” (cea mai înaltă distincție militară de război a României, instituită prin Înaltul Decret Regal nr. 2.968/26 septembrie 1916, semnat de Regele Ferdinand Întregitorul) prin Înaltul Decret Regal nr. 849/11 august 1917, „pentru spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă cerând să lupte în linia întâi cu batalionul său la ruperea frontului german de la Mărăști, unde, în ziua de 11 iulie 1917, a cucerit pozițiile întărite ale acestuia și apoi satele Topești și Bârsești, de pe valea râului Putna”. După război, în anul 1918, este numit comandant al Regimentului 9 Vânători. A fost înaintat apoi la gradele de locotenent-colonel (1921) și, în fine, colonel (1 octombrie 1926). Din inițiativa sa s-a construit Monumentul luptătorilor din Regimentul 9 Vânători, existent și astăzi la intersecția Splaiul Independenței-Șoseaua Cotroceni (la Podul Cotroceni, în zona străzii Ernest Djuvara, de lângă Grădina Botanică), din solda sa și a militarilor comandați de el. Este numit în fruntea Consiliului de Război al Corpului II Armată, apoi adjunct al șefului Statului Major al Inspectoratului General al Jandarmeriei.
A fost prefect de poliție al Capitalei între 1930 și 1937
După revenirea prințului Carol în țară, colonelul Marinescu și colonelul Paul Teodorescu (comandantul Regimentului 2) îl întâmpină și îl conduc apoi la Cotroceni cu fanfară, cu surle și trâmbițe, fără aprobarea superiorilor, iar aici cele două regimente îl întâmpină în uniformă de mare ceremonie. Ca urmare, la data de 11 iunie 1930, colonelul Marinescu este numit prefect de poliție al Capitalei, îndeplinind această funcție până la 23 februarie 1937. Printre realizările sale se numără înlocuirea gardienilor publici analfabeți. La data de 23 februarie 1937, este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne în Guvernul Gheorghe Tătărăscu (3), ocupând această demnitate până la 28 decembrie 1937, ministru de interne fiind chiar primul ministru Gheorghe Tătărescu. Este înaintat la gradul de general de brigadă la 10 mai 1937. Revine la 1 februarie 1939 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne în guvernele conduse de patriarhul Miron Cristea și de Armand Călinescu. La 21 septembrie 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu, generalul Marinescu este numit în funcția de ministru de interne, în cabinetul generalului Gheorghe Argeșanu. În această calitate, este însărcinat cu represiunea legionarilor. După o săptămână, Marinescu devine ministru secretar de stat însărcinat cu Ordinea Publică (28 septembrie – 23 noiembrie 1939) în guvernul condus de Constantin Argetoianu. În septembrie 1940, după proclamarea statului național-legionar, Gabriel Marinescu este arestat și închis la închisoarea militară Jilava, singur în celula nr. 4.
A trăit ca un împărat, dar a sfârşit ciuruit de legionari
În noaptea de 26/27 noiembrie 1940 la orele 01:00, generalul Marinescu a fost asasinat în celulă de către o echipă a morții legionară. În corpul său s-au găsit 10 gloanțe, din care trei i-au străpuns craniul. După cum precizează relatările celor care au asistat la asasinatele din acea noapte, generalul îi primește pe asasini și, cu ultimele vorbe, îi înjură birjărește. Prieten la cataramă cu regele dezertor Carol al-II lea, Marinescu a trăit ca un împărat, dar a sfârşit așadar ciuruit de legionari. Relația cu suveranul României îl va purta prin saloanele oficiale, îi va oferi putere, influenţă şi un trai de paşă, dar îi va aduce şi crunta pieire. O legătură a sa cu viitorul rege a existat înainte de urcarea acestuia pe tron, prin intermediul epistolelor, un anume Sabry Bey originar din Dobrogea fiind supravegheat de Poliţia de Siguranţă, întrucât coresponda cu Carol şi, în plus, afirmase că acesta este sprijinit puternic din ţară şi are conexiuni în unele unităţi militare. Nu ne mai miră că la sosirea regelui aventurier în ţară („restauraţia”, 6 iunie 1930) cei care-l întâmpină şi-l iau sub „ocrotirea” lor sunt colonelul Marinescu şi colonelul Paul Teodorescu (comandantul Regimentului 2). Ambii vor fi răsplătiţi pentru faptele lor. În acest context argeșeanul de la Tigveni urcă în ierarhie şi este numit în fruntea Consiliului de Război al Corpului II Armată și apoi adjunct al şefului Statului Major al Inspectoratului General al Jandarmeriei.
Masacrul de la Jilava
De reținut că „Masacrul de la Jilava” s-a declanșat în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 când la penitenciarul Jilava (nume oficial fiind Penitenciarul București) a venit un grup de legionari înarmați, sub comanda Prefectului de poliție al Bucureștiului, legionarul Ștefan Zăvoianu, care au ucis 64 de arestați, ofițeri superiori și fruntași ai vieții politice românești interbelice. Deținuții comuniști, care fuseseră comasați la subsolul închisorii, nu au fost atacați. Este indubitabil că Antonescu a știut de masacrul în pregătire – Cristescu urmărea fiecare pas al Poliției legionare, având informatori la toate nivelele – dar a preferat să închidă ochii pentru a se putea debarasa de o serie de oponenți, concurenți și inamici personali, ca: generalii Gheorghe Argeșanu, Ion Bengliu, Gabriel Marinescu, fostul ministru de justiție Victor Iamandi, Mihail Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu, etc. Cine i-ar fi putut fi folositor, ca fostul prim-ministru Ion Gigurtu, considerat de Conducător ca trădător, dar cu relații la Berlin și care puteau fi, eventual, folosite, au scăpat miraculos. Au mai scăpat miraculos așa cum spuneam și deținuții comuniști care fuseseră comasați la subsolul închisorii.
Marius Ionel
0 Comentarii