Poetul, eseistul şi jurnalistul Alexandru Gregorian s-a născut la 5 martie 1909, în comuna Bârla, judeţul Argeş și a decedat la 9 iulie 1987 în Spania. Licenţiat şi doctor în litere şi în drept al Universităţii din Bucureşti, Gregorian a lucrat ca redactor la ziarele „Mişcarea” (1930-1932) şi „Calendarul” (1932-1933) şi a înfiinţat împreună cu Nichifor Crainic, în 1935, revista „Sfarmă-Piatră”, al cărei director va fi până în 1939. Între 1937 şi 1940 funcţionează ca prim-redactor al ziarului „Universul”. Colaborează de asemenea la „Gândirea”, cu eseuri precum „Ce este Europa?” sau „Germania lui Tacit” (1943). Este numit în 1940 consilier cultural şi de presă la Legaţia României din Roma. Tipăreşte în 1942 volumul „Ţara Demiurgului”, conţinând articole pe care le publicase în „Sfarmă-Piatră” în intervalul 1938-1942.
Exilul în Italia
În 1943, lui Alexandru Gregorian îi apare placheta Poeme pentru cruciaţi, rezultat al experienţei de pe frontul românesc din Crimeea, poetul luând parte la luptele de la Sevastopol. Cel care visase europenizarea Asiei văzuse cu ochii lui cum „vin cu Uralii în spinare: Asiile!”. După evenimentele din august 1944, Gregorian, deşi rechemat în ţară, alege exilul şi rămâne în Italia. Lucrează ca jurnalist la „Il Giornale d’Italia”, „L’Osservatore romano”, „II Quotidiano” etc., devenind şi colaborator permanent, din 1945 şi până în 1950, al secţiei române a postului Radio Roma. În aprilie 1949 face să apară publicaţia lunară în limba română „Ţara”, „tribună a românilor liberi”, cu un profund caracter anticomunist, ceea ce a contat, probabil, în mare măsură, la numirea sa ca director al secţiei române a postului de radio Europa Liberă, chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1950, la Munchen. În „Ţara” au apărut documente revelatorii privind procesele intentate de comunişti, în 1949, luptătorilor din munţi, cu un deosebit impact asupra receptării acestor realităţi în Occidentul european al momentului. În 1953, Gregorian îşi publică la Munchen cea de-a doua carte de poezii, Poeme pentru fraţii mei. Versurile vibrează de sentimentul înstrăinării şi al rătăcirii într-un alt spaţiu decât cel părăsit acasă, mereu actualizat. Activitatea culturală a lui Gregorian cunoaşte după 1957, anul când devine secretar general al Societăţii Academice Române de la Roma, o efervescenţă deosebită. În aceeaşi perioadă colaborează la Radio Vatican, secţia română. De asemenea, este prezent cu oarecare regularitate în paginile „Stindardului” munchenez.
Exilul în SUA
În 1959, Gregorian emigrează în Statele Unite, stabilindu-se la Philadelphia, unde înfiinţează şi conduce câţiva ani săptămânalul „The Italian-American Herald”. Concomitent colaborează la „Evening Bulletin” din Philadelphia sau la „The Catolic News” din New York. Între 1965 şi 1972 funcţionează ca profesor de limba şi istoria civilizaţiei franceze la Colegiul Saint Francisc of Assisi din Loretto, Pennsylvania, fiind totodată comentator de politică internaţională al postului de radio al colegiului.
Exilul în Spania
Argeșeanul Alexandru Gregorian revine în Europa în 1980, stabilindu-se în Spania, la Malaga, unde îşi trăieşte ultimii ani. Acum îi apar la Editura Asociaţiei Culturale Hispano-Române din Salamanca, coordonată de Aureliu Răuţă, trei noi volume de versuri în limba română: Pete de lumină (1980), Coasta soarelui (1982), În creştetul luminii (1984), şi o carte de poeme în limba spaniolă, El Encanto Andaluz (1985). Poetul cultivă în Pete de lumină revolta neputinţei în faţa ravagiilor istoriei, completată de tema reconstituirii nostalgice a universului românesc tradiţional. „Un pumn de bărăgan din ţară” îl determină să exclame: „Ne regăsim – la câtă depărtare – / De rădăcina sfântă, de izvoare!”, căci invocând „Pământul străbun din ţarine umile„ el cheamă imaginea trudnică a celui care „Te-a-ntors în brazde şi în moine”, chiar dacă „Poate a murit de mult cu răstignite doine” (Regăsire). Coasta soarelui prelungeşte ecourile şi motivaţia lirică din Pete de lumină. În Cuvânt înainte, autorul specifică: „închin aceste noi stanţe însorite memoriei maestrului meu Nichifor Crainic şi celorlalţi scriitori din gruparea revistelor «Gândirea» şi «Sfarmă-Piatră», care au fost ucişi de un regim barbar la marginile civilizaţiei europene”. În cuprinsul cărţii, pe lângă dedicaţiile pentru Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia, D.C. Amzăr, Gregorian face o serie de trimiteri şi la I.V. Emilian, Aureliu Răuţă, Eugen Lozovan, Remus Radina şi la „românii din exil”, ceea ce configurează un univers românesc alcătuit în spaţiul andaluz, oarecum mulat pe dimensiunile psihologice şi trăirile existenţiale ale celui care ştie că nu se va mai întoarce niciodată în tărâmul obârşiilor: „Când o să vâslesc în lumină, pe ape / Sihastre, albastre, / Să-mi pui pădurile tale sub pleoape, / Să le răsfrâng undeva-n curcubeu, / Umbrar la coverga lui Dumnezeu. // Şi târziu, barem în somn pe sub lună / Să le mai aud foşnirea, doinirea / în «limba» română…” (România). Recursul la latinitate, izvorând dinspre Geţia spre Italia, reface drumul spre originile împăratului Traian şi tranşează la nivelul cuvintelor cele mai adânci semnificaţii ale trăirilor româneşti. Poetul remarcă în da-ul slavon şi nu-ul latin deosebirile fundamentale de atitudine istorică: „Tu, deci, să ştii că – acest slavon da, moale / L-am fost rostit plecaţi umili din şale. / În el e un trecut zăcut ca o lingoare, / Şi rădăcina lui încă mă doare. // Dar tot mai fulgeră – Parâng – iarăşi să ştii / – Destin cu creştet sus ne-nfrânt de vitregii – / Străbunul nu, prin oarbele potrivnicii. / Cu el, drum vă croiţi spre aspre culmi, spre soare”. Versurile din volumul „În creştetul luminii” adâncesc treptat nota elegiacă, ca şi referinţa simbolică la un univers tradiţional de mult părăsit, în vremuri de crâncenă istorie, şi regăsit la vremea amurgului, într-o solaritate patetică, de dincolo de lume. Aici încărcătura biblică a poeziei atinge notele ei cele mai profunde: „Totul va fi o mistică nuntire, / şi-n naos de cleştar, la mănăstire, / vom veşnici în geamănă tulpină, / de-a pururea-n stihare de lumină. // Şi când şi ne-om apleca-mpreună / cătând încolo, dincolo de lună. / Şi poate-aşa afla-vom că în Ţară / S-a-ntors Cristos, şi-ai noştri-n padini ară”. Cartea se încheie cu unul dintre poemele cele mai semnificative, Dor, al cărui mesaj, ultim cuvânt, se impune premonitoriu: „Sunt singur şi dibui orbeşte. / Doamne, / şi România – pe unde mai este?” Evoluţia poeziei lui Gregorian conturează un itinerar metafizic care, ca şi la Tudor Arghezi sau la V. Voiculescu, devine esenţial la vremea senectuţii. În privința operei sale literare menționăm Ţara Demiurgului, Bucureşti, 1942, Poeme pentru cruciaţi, Bucureşti, 1943, Poeme pentru fraţii mei, Munchen, 1953, Pete de lumină, Salamanca, 1980, Coasta soarelui, Salamanca, 1982, În creştetul luminii, Salamanca, 1984 și El Encanto Andaluz, Madrid, 1985.
M.I.
0 Comentarii