Astă iarnă de Bobotează, când Episcopul de Constanţa a aruncat crucea de sfinţire a apelor în valurile mării, s-a auzit o voce parcă venită din cer: „Acesta este preşedintele care va fi ales”. Şi imediat, ca un ecou pe mai multe voci, pe toată plaja: „Miron Cosma preşedinte!”
Bărbatul care purta acest nume, şi nu la nimereală se afla pe acolo, şi-a dat seama că din clipa aceea viitorul său este fixat şi nu mai are încotro decât să-şi urmeze drumul neabătut.
Şi ca să dea o mână de ajutor destinului, s-a şi apucat de lucru. Având el în faţă exemplul celorlalţi preşedinţi ai tranziţiei care au avut nevoie de câte un partid politic pentru a ajunge la putere, şi-a făcut şi el unul, deocamdată mic şi mititel, dar nu mai are nevoie decât să fie înregistrat acolo unde trebuie.
Nu e chiar ceva nou sub soare. Întâmplarea se repetă la o distanţă de câteva sute de ani şi câteva sute de kilometri. Dar în istorie, ca şi în viaţă, nu există simetrii absolute. În ciuda aparenţelor, nici cele două jumătăţi ale unei frunze aşezate de-a lungul unui ax numit nervură nu se suprapun exact, chiar dacă frunza e de laur. Aleasă a fost atunci o ţărăncuţă ingorantă, care părea sortită să repete rolul mamei, bunicii, străbunicii şi tuturor femeilor din sat: bărbat, copii, gospodărie, munca câmpului. Dar vocile misterioase nu au slăbit-o până când nu s-a vârât în pieptar de oţel, nu şi-a tuns pletele şi nu şi-a înfipt capul în coif, a înşfăcat sabia, s-a urcat în spinarea calului şi a ridicat poporul la luptă, pornind să alunge peste hotare duşmanii ţării.
Destinul Ioanei D’Arc se cunoaşte. După nenumărate victorii, a fost vândută, părăsită, aruncată în hrubele închisorii, torturată şi a sfârşit pe rug.
Miron Cosma a ridicat şi el la luptă poporul minier de pe Valea Jiului, a câştigat multe bătălii, a cucerit capitala ţării, a forţat uşile parlamentului, a bătut cu pumnul în tribună… S-a pus sau nu s-a pus premiu pe capul lui, a fost vândut sau nevândut, trădat sau netrădat, nu se ştie, dar judecat şi condamnat pentru o faptă colaterală a fost şi el. Aruncat după gratii, de unde a fost scos, de fapt, după ce s-a crezut că şi-a pierdut puterea şi nu mai prezintă niciun pericol pentru PUTERE.
Diferenţa este că fecioara din Orleans a fost scoasă din anonimat şi aruncată în iureşul evenimentelor tocmai de vocile care s-au coborât asupra ei. Pe când vocile lui Miron Cosma s-au ivit după ce fusese biruitor, devenise celebru, intrase în istorie. Ba a dat peste el şi norocul să-l caute o frumoasă cântăreaţă şi dansatoare mult râvnită. Nu era o fantomă, dar s-a celebrat cununia şi a avut permisiunea unei nopţi de răsfăţ. Sunt şi azi împreună, hrănindu-şi speranţa că făptura aceea va ajunge prima doamnă a ţării.
Vocile… Poate că domnului Becali i-a şoptit oiţa năzdrăvană la ureche, sub poalele codrului des. Oricum el şi-a construit un palat prezidenţial şi chiar tron, mai aurit decât cele regale de la Luvru şi de la Eermitaj – muzeul din Sankt Petersburg. Şi ca totul să fie în regulă, i s-au pus şi lui cătuşele de mâini şi a trecut pe la pârnaie, ca, de atfel, şi Dan Diaconescu, alt pretendent la cârma ţării.
Ca să nu ocolim adevărul, exista un precedent, ba chiar două. Un inginer specialist în hidrologie se putea aştepta la orice în biroul său de director al Editurii Tehnice, atunci în decembrie 1989, dar în niciun caz ca să audă nişte voci tocmai de pe străzile Timişoarei: „Iliescu, preşedinte!”.
Un profesor universitar de geologie şi cu studii juridice, pe când sta şi el la rând printre pelerinii de la o mânăstire, s-a dat pe lângă el un călugăr, cu numele Sfântului Vasile cel Mare, care i-a strecurat la ureche nişte vorbe şi anume ca va ajunge neapărat preşedintele ţării. I se întâmpla domnului Emil Constantinescu.
Cum vor fi stat lucrurile şi problemele cu vocile domnului Băsescu? Să le fi auzit de la o sirenă care îşi alăpta puiul deasupra valurilor? Se prea poate. Dar nimeni nu-i poate pune la îndoială vorbele dacă ar declara: „Aceasta este pofta ce am poftit!”
Vox populi, vox dei! Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii