Nenumărate și pline de povești sunt căile muntelui. La sfârșitul lui august a.c, salvamontistul argeșean Gabriel Ruică (49 ani), supranumit și Yogi, a urcat alături de soție pe cel mai înalt vârf din Europa Vestică – Mont Blanc (4810 m) din masivul Alpi. Într-un interviu acordat Jurnalului de Argeș, salvamontistul reconstituie traseul, dar ne vorbește și despre relația sa cu muntele.

Gabi Ruică practică yoga, soția e medic de familie

Nu are alpiniști în familie, dar iubește muntele și nu poate sta departe de el. Din ’90 s-a alăturat ca voluntar salvamontiștilor argeșeni și, de atunci, n-a mai plecat. De aceea, și în concediu, Gabriel Ruică, șeful grupei Salvaspeo Argeș, a mers tot pe munte, de data aceasta cu soția sa și câțiva prieteni. Au urcat pe Mont Blanc, căruia i se spune și Monte Bianco, pe ruta din Franța, căci Muntele Alb e împărțit pe două hotare, Franța și Italia.
„Soția mea este medic de familie, specializată în fizioterapie, dar merge cu mine la munte. A mers și iarna, și vara. Nu are o pregătire foarte bună, dar are cunoștințe și un pic de antrenament”, ne spune alpinistul.
Colegii salvamontiști îi spun Yogi. Gabriel Ruică practică yoga, dar porecla sa provine din desenele animate, ne spune el.
Tot el ne-a descris traseul de pe Mont Blanc: „Traseul în sine nu este foarte dificil, dar presupune o pregătire fizică, tehnică, psihică, pentru că e, totuși, lung și ai nevoie și de o șansă de vreme bună. Întotdeauna, vremea e hotărâtoare și în funcție de cum reușești să îți faci rezervări pe sus, pe la refugii, ai șanse mai mari să ajungi pe vârf sau mai puține. Noi am avut noroc de vreme bună. Chiar când am urcat a început să se strice ușor. După- masă, aveam șanse de ploi, dar am mers încet și, cumva, chiar pe vârf, am avut și noroc de vreme bună, în sensul că s-au spart norii și am văzut de jur-împrejur. Cei care au fost înaintea noastră, cu o oră nu prea au văzut nimic.”
Traseul de pe Mont Blanc l-au parcurs în aproape 10-11 ore dus-întors. „Chiar și eu am avut probleme cu aclimatizarea, m-a durut capul, însă pe soția mea, nu. Am mers în ritmul ei și al prietenilor, pentru a avea șanse mai mari să ajungem pe vârf împreună. Încet, cu pauze mai lungi, mai dese, mai scurte, am ajuns pe vârf. Nu e totul să ajungi pe vârf, trebuie să și cobori, iar coborârea e destul de lungă și, uneori, vlăguitoare pentru unii”, a adăugat alpinistul.
Trebuie menționat că Gabriel Ruică a mai urcat pe vârful Demirkazik (3756 m) din Turcia de trei ori. A fost și pe Musala (2925 m), Bulgaria. Monte Rossa (4,634 m), Matterhorn (4478 m) și Elbrus (5,642 m) sunt alte vârfuri pe care argeșeanul le-a escaladat în trecut. Pe plaiuri mioritice, Piatra Craiului, Bucegi, Apuseni, Retezat, Parâng, Bicaz, Ceahlau au fost bifate pe lista de călătorie a lui Gabi Ruică.

„Lumea spune că urcarea e mai grea, dar coborârea e şi mai grea”

# Ce e mai greu, să urci sau să cobori?
– De obicei, lumea spune că urcarea e mai grea, dar coborârea e și mai grea, depinde de gradul de oboseală, fiecare apreciază diferit. Hai, dăm bice, ajungem și, când ajungem, «se taie macaroanele». Hai, încă un pic, o pauză, mai bei un ceai și așa ajungi să te întorci. De exemplu, mulți vor să ajungă pe Moldoveanu (cel mai înalt vârf montan din România, 2544 m). Unii vor să ajungă rapid, alții, doar să ajungă. Unii sunt pregătiți, urcă rapid, coboară și n-au nimic. Alții fac o zi întreagă. Fiecare în ritmul lui. În momentul în care vrei să faci ceva mai mult decât poți, nu-ți reușește.
# Cea mai grea misiune de salvare?
– Greu de spus, nu țin un jurnal. Depinde ce impact are, cum o percepi. Unele sunt fericite, altele tragice. Ca exemplu, ceva mai recent, iarna trecută, am urcat cu 2 colegi în refugiul Viștea, să coborâm un grup de israelieni care au rămas acolo din cauza vremii nefavorabile.
# Cea mai grea ascensiune?
– Unele sunt mai tehnice, ai nevoie de o pregătire tehnică în domeniul alpinismului. La Elbrus a fost mult de urcat și m-a durut capul la coborâre. Au fost și alte vârfuri mai tehnice. Când te simți bine, nu poți spune că a fost greu, mai ales că nouă ne place ce facem. Este o pasiune mare.

„Muntele te ajută să comunici mai bine cu oamenii”

„Întotdeauna am visat să urc pe munte. Am copilărit în Pietroșani. Acum locuiesc în Pitești. N-am urcat pe munte în adevăratul sens al cuvântului până nu am terminat liceul. Apoi m-am apucat de alpinism, speologie și am intrat și în salvamont. Am știut atunci că asta vreau să fac. Au fost toate în paralel”, povestește „Yogi”.
Gabriel Ruică spune că a lucrat în cadrul CFR-ului până s-a angajat la Salvamont Argeș. I-ar fi plăcut să fie geolog, dar, până la urmă, tot ceva legat de munte și-a dorit.
Ce te învață muntele, în perspectiva lui Gabriel Ruică: „O comunicare mult mai bună cu oamenii. Te apropie de natură, de Dumnezeu în primă instanță. Totuși, nu mergem să cucerim nimic. Cine zice ca merge să cucerească, e o mare păcăleală. Dacă e o luptă, e doar cu tine însuți, să îți depășești limitele fizice, psihice”.
Pe munte, salvamontistul simte „liniște, pace sufletească, bucurie, un amalgam de chestii foarte frumoase, care te ridică și te înalță”, ne spune acesta.
Gabriel Ruică a călătorit cât alții în 10 vieți, vara, iarna, dar încă nu a apucat să aștearnă toate întâmplările pe hârtie. „Am cochetat cu ideea de a scrie o carte, dar au scris alții destul, mai degrabă aș realiza un album foto. De mult așteaptă, dar n-am finalizat nimic”, adaugă salvamontistul.
Alpinistul Gabriel Ruică ne-a vorbit și despre familia Salvamont Argeș, la care aspiră mulți tineri. „Colectivul e în continuă transformare, să sperăm că o să fie și mai bun. Avem aspiranți noi, ne pregătim împreună și sperăm să facem o echipă tânără, care să preia, din timp, și cu succes, atribuțiile noastre.”

„Dacă ai ochi să vezi şi sufletul deschis, muntele e ceva minunat”

Următoarea ascensiune cu soția? „Avem mai multe planuri, dar să vedem ce și cum. Visăm la Gran Paradiso, poate și ceva din America de Sud, dar e o problemă financiară”, povestește Gabriel Ruică.
Cum muntele e același, dar oferă mereu noi priveliști, argeșeanul nostru e fascinat de fiecare traseu, chiar dacă a luat la picior aproape fiecare colțișor: „Ce să vă zic, Făgăraș, Piatra Craiului, Retezat, te tot plimbi și întotdeauna găsești ceva nou, chiar și traseele pe care ai fost sunt diferite, pentru că le faci în momente diferite ale anului. N-aș putea spune că e ceva plictisitor sau că «am mai fost pe acolo, nu mai mă duc». Dacă ai ochi să vezi și ai sufletul deschis, e ceva minunat.”
Articol realizat de Mari Tudor