Ca și academicianul Gheorghe Păun, scriitorul Dumitru Ungureanu și-a publicat, mai cu talent, mai cu umor, dar cu rigoare de matematician, un soi de „memorii premature”, sub titlul de „Terapii narative”. Nu fabuloase, nu cu somități, nu cu universități de top mondial, precum cele ale d-lui academician, ci mai de la țară, cu de alde Ciricliu. Născut tot într-un sat, dar nu Cicăneștii de munte ai acad. Păun, ci la câmpie, Cacova-Morteni, de Dâmbovița, Ungureanu nu a ajuns academician decât din lene. Tot din lene nu a terminat o facultate, deși putea să facă zece. Au în comun și altceva: ambii iau drumul Centrului Cultural Pitești pentru a-și povesti aventurile spirituale… Și dau dovadă de autoironie fină.
Dumitru Ungureanu este un autodidact sadea. De ce să fie predat în universități străine când poate rămâne un simplu electrician până la pensie? Dar să citească, de mic, tot ce îi cădea în mână. Fie de la bibliotecă, fie, mai ales, cumpărând de la „comparative” sătești din Cacova, Petrești sau Găești, cărți ce înflăcărau imaginația. Nu avea bani, deși mergea cu ziua la G.A.S., dar mai primea pentru haine și încălțăminte de la mama sa, ori pentru diverse obiecte necesare gospodăriei, de la tatăl său. Se urca pe bicicletă, cu suta de lei în mână, să-și ia pantofi, dar se mulțumea, fericit, cu teneși de 15 lei, de restul cumpărând cărți. Avea nevoie și de teneși, mai mergea la câte un fedeleș, altfel rămânea desculț. Ca eroul lui Zaharia Stancu.
Citește și Prozatorul Dumitru Ungureanu vine la Centrul Cultural Piteşti
Acasă îl aștepta „Moromete”, alias Andrei Ungureanu, tăticul, deseori cu țuica în nas, care îi aplica o bătaie „ruptă din rai” (Ce copil mai primește bătaie astăzi pentru că și-ar cumpăra o carte? Poate pentru că a plătit abonamentul pe Netflix.) Că unde dă părintele, crește carnea. Tot timpul, mintea îi era la cărțile din raft, încă necumpărate. Bani pe mână nu i se mai dădeau, că se duceau pe cărți. Și totuși.
Din povestirea „Un pumn de cuie”, aflăm că „sistemul” putea fi păcălit. Tatăl se apucase de construit un fânar. Cum ajutorul meșterului dulgher Gheorghe lipsea cu zilele, s-a oferit voluntar. Era în putere, avea 14 ani, priceput. Dar, într-o bună zi a anului 1970, pe când bătea niște scânduri de susținere a tavanului peste care urmau să întindă pământ amestecat cu balegă de vacă și paie de grâu, s-au terminat „cuiele de șapte”. Cine să dea o fugă să le cumpere?
„Fără să estimeze consecințele colaterale, tata mi-a înmânat un Cuza, hârtia de 50 de lei, trimițându-mă cu bicicleta la cumparativele comunale, unde n-am găsit. Obligatoriu, am pornit întrucâtva fără voie, dar cu mult entuziasm, către Ferometalul din orașul Găești, unde era gestionar nea Ionel al lui Chestie, mortenar. Câte kile puteam să cumpăr de acei bani? Câte ne trebuiau? Socotelile mele de antreprenor necalificat au dat un rezultat cu virgulă. Astfel că m-am oprit direct în LIBRĂRIE, unde am achitat 32 de lei pe cele două volume lipsă ale trilogiei lui Dumas, cu 18 lei plătind apoi circa un pumn de cuie.
– Atâtea mai erau! – m-am justificat inocent în fața părintelui neîncrezător. Problema restului de bani a rămas amețită, deoarece, așteptându-mă, tata pornise lupta cu dușmanul de veacuri: țuica de zarzăre proaspăt distilată”.
Citește și Lansare „Terapie narativă”, de Dumitru Ungureanu
Dumas, pumnul de cuie, zărzărica i-au purtat noroc, a scăpat fără a mânca bătaie. Povestea se termină cu bine. Pentru că, lucru incredibil astăzi, la țară se citea pe rupte, citeau și tractoriștii, și electricienii, nu doar profesorii și un viitor uriaș prozator, iar Dumitru Ungureanu avea cu cine semăna: „Câteva zile în urmă, l-am văzut cu primul volum al cărții sub nas, pe măsuța din pridvor unde-și savura tutunul și alcoolul. Și vă asigur că el citea, nu doar mângâia coperta…”
P.S. Foto Dumitru Ungureanu pe vremea când mânca la propriu cărțile. Astăzi le citește mai cu grijă pentru dantură!
0 Comentarii