Și nu oarecare. E vorba de autorul total al celui mai senzațional spectacol din perioada postdecembristă.
Nu-l căutați pe Beligan, pe Piersic, pe Albulescu, pe Caramitru, pe Găitan, pe Marin Moraru. Ăștia nu joacă decât în spectacole anunțate și afișate. În roluri în care sunt distribuiți. În piese scrise de alții. În teatre cu firmă. În echipe alcătuite și conduse de regizori de meserie. Cu simbrie lunară. Cu pensie calculată. Cu normă de repetiții și reprezentări.   
Nu faceți eroarea nici să căutați actorul acela nemaipomenit în galeria de aur, cu Gheorghe Dinică, Ștefan Bănică, Ștefan Iordache, Pintea, Amza Pelea, Caragiu, Ion Lucian, Birlic, Calboreanu, Ciprian Giugaru. Ei nu mai pot juca nici măcar în fantoma lui Hamlet, regele asasinat cu venin în ureche. Sunt cei care s-au retras definitiv din spectacolele tranziției.
Am mai văzut spectacole care păreau a nu se mai termina. Chiar câte șase ore, ba opt cu visări și pauze cu tot, care țineau până în zori, când aplauzele îi scuturau din vise pe cei care au adormit. Dar spectacolul despre care este vorba în aceste rânduri nu a ținut nici șase ore, nici șase zile, nici șase săptămâni, nici șase luni… Ba chiar peste șase ani. Ceva mai mult decât Primul Război Mondial. Aproape cât războiul troian.
Una dintre ciudățeniile acestui spectacol, și nu cea mai mare, este că încă nu și-a găsit un nume. Unii îi spun spectacolul varanului. Se potrivește, dar nu e satisfăcător. Varanul este înfățișat ca un fel de reptilă din neamul crocodililor sau marilor iguane: fălci puternice, dinți mari; devorator universal, își pândește și își înhață victimele care n-au nicio scăpare din ghearele și din colții lui.
Iar alții îl numesc haiducul tranziției. Dar, ca de fiecare dată, s-au găsit contestatari, cum că el nu este insul care să-i jefuiască pe bogați ca să le dea celor săraci. Dacă a furat cu adevărat, nu a luat din buzunarele altora, nici din bancomatele băncilor. A furat de la țară, care nu era a nimănui. Iar cei pe care îi miluia cu câte ceva, de fapt îi cumpăra…
Cei mai mulți i-au zis Motanul Felix. Blasfemie. El nu a fost niciodată pisicuțul care să stea la pândă și să prindă șoricei. Vânatul mare. De la mamuții păroși din pădurile de ferigi dinaintea potopului.
Fiți atenți! Se aude că se lansează un concurs. Dacă vreți să intrați în istorie, căutați-i un nume. Dar care să nu fie mai prejos decât ”Cel mai iubit dintre pământeni”.
Și ca să revenim la subiectul scenariului, este absolut original. Antrenant, palpitant, înfiorat, tentant, emoționant, teribil, matur, pueril, naiv, sângeros, oribil. De toate pentru toți. Suspans, capcane, lovituri de teatru. Nici capă, nici spadă, nici arcul, nici lasoul. Nici fum, nici miros de iarbă de pușcă. Nici lupte de stradă. Nici incendii devastatoare. Tot spectacolul se petrece în subteran. În hrubele misterioase ale secretelor absolute.
În varianta scenariului difuzat după căderea cortinei, ca să aibă ce să mestece opinia publică, lucrurile se petrec cam așa: personajul principal, despre care încă nu se știa că se numește Varanul sau Motanul Felix, trăia, până spre 40 de ani, sărac lipit pământului, înghesuit cu familia într-o casă mai mult cocioabă, cu closet în curte. Treaba asta cu mirosul de toaletă l-a urmărit până în pragul bătrâneții. Dar deodată, parcă fulgerat de puterea divină, sau de un demon care s-a furișat în el, a început munca ce i-a adus foloase colosale. Muncă cinstită. Pentru tot ce a acumulat nu se face vinovat cu nimic…
Dar se trezesc unii, ca nebunii, că totul s-a făcut sub scutul Securității. Colaborator, informator, poate chiar ofițer sub acoperire. Afacerile lui Ceaușescu în comerțul extern. Dar nu ar exista documente care să-l incrimineze.
Însă ce ne interesează pe noi aici este acest actor de-a dreptul genial. Într-un spectacol care nu s-a terminat după căderea cortinei. A început un pelerinaj ca la moaștele de la mânăstiri, cu sute și sute de credincioși, gata să se târască pe brânci. Până când nu i se va înălța și o statuie.
Să-i fie de bine!

(Prof. Marin Ioniţă)