Îmi este teamă să intru în noaptea toamnei – fără lună și fără stele, cu brume și cețuri, cu nesfârșite ploi, cu lapoviță, cu zloată, cu noroi – mă ia cu fiori dacă e să pun piciorul în cimitir… Dar soarele se uită înapoi, toamna nu alunecă încă pe sub nori, zilele de vară se rătăciră de turma lor. Meteorologii își fac datoria și ne anunță, pe surse, că temperaturile sunt mai ridicate decât în mod normal la această vreme.
E vremea când țăranii copilăriei mele se adunau la povarnă, la moară, la cârciumă, la biserică, la priveghi ca să spună povești, să depene amintiri, să-și treacă pe răbojul colectiv toate întâmplările din ultimile două anotimpuri, pentru care nu au avut timp: cine a mai născut, cine a mai botezat, cine a mai cununat, cine s-a mai bătut, cine s-a mai judecat, cine s-a mai despărțit de nevastă, de copii, de pământ, de zile…
Oricât de orășenit țăranul din mine, a rămas cu acel obicei…
Primul cu care mă întâlnesc este domnul Focșa, seniorul actorilor. Care de 10 – 15 ani uitase că trebuie să mai îmbătrânească. Ba chiar își cumpărase o mașină nou-nouță de parcă mai avea să calce, mult și bine, drumurile acestei vieți. Își făcea tratamente preventive, își cănea părul, barba și mustața și își purta ţinuta măiestoasă în toate împrejurările. Dar avea și el momente de îngrijorare, poate chiar de ușoară panică. Și mi s-a mărturisit într-o seară: „Mă aflu într-o lume pe care n-o mai înțeleg. Și nu mă mai înțelege. Mă simt tot mai înstrăinat. Tot mai uitat. Nu mai mă ține pe aici decât grija pentru Ileana, care n-ar putea să se descurce singură, și ambiția să termin și ultima carte la care scriu!”
Și-a pregătit cavoul, și-a depus la muzeu toate obiectele cu valoare istorică și artistică, și-a pus la punct corespondența, și-a prelungit nopțile la masa de scris…
O jumătate de secol pe scena teatrelor, ani ce vor fi lăsat urme în memoria spectatorilor. În mod cert, îi rămân cele trei volume monumentale din cartea Ghinionul a fost norocul meu. Consemnări, impresii, amintiri, eseuri, meditații, biografii. Toate topite într-un fel de roman senzațional. Cu un copil care vine nedorit pe lume, salvat printr-o simplă întâmplare după ce fusese condamnat la moarte încă din pântecul mamei sale. Născut în Deltă, copil al străzii în București, ucenic într-o fabrică de armament în orașul bombardat, liceul în particular, băiat de prăvălie, spectator clandestin în toate teatrele în care poate să se strecoare și să nu fie dat afară, șofer de taxi. Descoperit de un scriitor care era și regizor. Distribuit în spectacole, student la Conservator, actor cu diplomă în capitală, în provincie, stabilit la Pitești… Regele gol, Papa se lustruiește, Mielul turbat, Kogălniceanu, Comisul Voiajor… Piese românești, piese din repertoriul universal.
Și, în teatrul său de hârtie, își interpretează rolurile de dincolo de scenă mai toți oamenii de teatru de la război până de curând. De la Marea Doamnă Lucia Sturza Bulandra sau seniorul Zaharia Stancu, până la Florin Piersic. Și, Doamne, ce actori și ce regizori mari i-au fost contemporani: George Vraca, Finteșteanu, Calboreanu, Birlic, Ciprian, Giugaru, Beligan, Dinică, Marin Moraru… La Pitești, Ileana și Constantin Zărnescu, Zavulovici, Tutză, Radoslavescu, Luminița Borta, Tudor Mărescu, Tocilescu și, bineînțeles, și mai ales, Ileana Focșa, care a fost până în ultima clipă și parteneră de viață.
Aceasta era, de fapt, lumea în care se refugiase și unde se simțea bine în castelul lui de mucava, unde se credea însingurat și ignorat de contemporaneitate. Cetățeanul de onoare al orașului nu mai aștepta decât subvenția promisă pentru tipărirea ultimei cărți și un loc de parcare pentru mașină. Și era mâhnit că nu avea nicio certitudine.
Dar iată că într-o seară a sărbătorilor de iarnă mă sună ca să îmi spună bucuros că nu a fost uitat. Primise urări și felicitări de Anul Nou din partea primarului și de la mulți lideri politici. Ba și câteva casolete cu produse alimentare tradiționale. Era vesel ca un copil. Și mai avea niște inițiative. În primul rând, să redeschidă muzeul teatrului, pe care îl înființase cu ani în urmă. Și să contribuie la elaborarea unei enciclopedii a oamenilor de cultură din zona argeșeană. Să se întoarcă peste vară la Horezu, unde avusese o casă moștenită de doamna Ileana și își petreceau acolo aproape toate vacanțele. Să facă o cură de sănătate în așezămintele doamnei Aslan. Poate și o excursie în Deltă, la Peceneaga, satul său natal, cu prietenul său cel mai devotat, actorul Petre Dumitrescu la volan, cum se mai întâmplase și altă dată.
Încă trei zile. A căzut din picioare.
Ultimul rol, la reanimare…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii