Avea o figură senină, chiar blândă, aș spune, în pofida încercărilor prin care a trecut în tinerețe. Eu așa l-am cunoscut pe fostul deținut politic Sergiu Rizescu, cu trei decenii în urmă, pe vremea când era deputat țărănist de Argeș. Ca gazetar, treceam din când în când pe la cabinetul său situat la așa-numita cantină a sportivilor, din apropierea Primăriei Pitești, să mai aflăm, ori de la el, ori de la consilierul lui, Adrian Simeanu, ce se mai întâmplă cu politichia noastră de tranziție. Așa mi-a rămas în minte: cu o figură senină, chiar blândă, și cu plăcerea de a povesti.
Da, asta m-a impresionat, că în pofida ororilor trăite o vreme în teribila Închisoare Piteşti, la „reeducare prin tortură”, îmi părea că nu vorbea deloc cu ură despre acel loc situat – cum spunea - „la câteva sute de metri de liceul pe care îl absolvisem şi la un kilometru de bunica mea care mă mângâiase pe cap”. La diferite ocazii, chiar și acum câțiva ani, la un simpozion desfășurat în curtea interioară a fostei Închisori Pitești, ne povestea că el, proaspătul student Sergiu Rizescu, ar fi dat orice pentru o bucăţică de mămăligă, acolo, în temniță. Erau zile de foame crâncenă, „zile în care printre zăbrelele de la celulă venea miros de sarmale şi cozonaci și îmi imaginam că mănânc” – a spus el în acea după amiază, în curtea interioară a fostei Închisori, în fața unui auditoriu transfigurat de emoție.
Semăna, într-un fel, cu un alt fost deținut politic, Constantin Ticu Dumitrescu, condamnat succesiv la 27 de ani închisoare, din care a executat 11 în mai multe centre comuniste de recluziune. Și pe el l-am cunoscut, tot ca gazetar, când venea la Pitești în calitate de prim președinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România și de iniţiator al legii pentru accesul la propriul dosar. Mi-a povestit într-o zi, da, tot despre foamea îndurată într-o închisoare, acolo unde, într-o primăvară, a ajuns să mănânce iarbă crudă, alături de seniorul Corneliu Coposu, din curtea unde erau scoși zilnic la mișcare... Calm, el spunea că nu urăște, dar că nu poate să uite, și că tinerii trebuie să cunoască acest sacrificiu și să lupte „pentru adevăr, progres și frumos”.
Niciunul dintre acești oameni nu mai este. Sergiu Rizescu s-a stins recent, la 20 august. Iar eu, ca și colegul Gabi Grigore, am simțit nevoia să scriu aici aceste rânduri-gânduri. Dacă nu mă înșel, ultima oară l-am întâlnit, cu doi ani în urmă, într-un moment de mare cumpănă, care îi prevestea, cumva, sfârșitul. Căzuse ca secerat, pe spate, într-o unitate bancară din centrul Piteștiului, iar eu treceam pe acolo. După ce paramedicii i-au acordat îngrijirile cuvenite, m-am oferit să-l conduc la Asociație. A acceptat să-l sprijin de braț, mi-a spus că nu-l mai țin picioarele, iar pe drum, ușor-ușor, am vorbit de una, de alta... Cred că atunci mi-a spus, ca la o ultimă lecție, că oamenii au o datorie fundamentală: să-și ajute semenii. Când a ajuns la „serviciu”, s-a așezat pe o bancă și și-a aprins o țigară... Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!
0 Comentarii