Biserica din parohia Cărpeniş din comuna argeșeană Cepari poartă hramurile Sfântul Arhidiacon Ştefan, Sfânta Sofia şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, fiind unul dintre cele mai frumoase locaşuri de rugăciune construite pe valea râului Topolog. Construcţia bisericii a început în anul 1935 prin contribuţia directă a lui Ştefan Minovici, doctor în chimie, membru corespondent al Academiei Române. Ştefan Minovici (născut la 18 iulie 1867, Râmnicu Sărat – decedat la 29 decembrie 1935, Pitești) a înfiinţat Catedra de Chimie Analitică, Asociaţia Generală a Corpului Farmaceutic din România în 1899 şi Societatea de Chimie din România în 1919.

La aflarea veştii că biserica s-a dărâmat, Ştefan Minovici s-a îmbolnăvit grav şi a decedat

Ctitorul bisericii din Cărpeniș a fost așadar fratele renumitului profesor Mina Minovici, fondatorul școlii române de medicină judiciară și directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Din păcate un incident nefericit legat de construcţia acestei biserici a contribuit decisiv la decesul ctitorului. Din cauza unor greşeli făcute în timpul zidirii, construcţia sfântului locaş de rugăciune s-a dărâmat până la temelie. La aflarea veştii, profesorul Ştefan Minovici s-a îmbolnăvit grav şi a decedat după trei luni în ziua de 29 decembrie 1935. După moartea ctitorului, lucrările de rezidire au fost continuate de Viorica Minovici, soţia acestuia, care a reuşit să termine biserica în anul 1940. Pictura din interior a fost executată de pictorul Emanoil Pătroiu din Bucureşti, iar sfinţirea a fost făcută în anul 1941, fiind ales hramul Sfântului Arhidiacon Ştefan după numele ctitorului.

A fost ctitorul învăţământului farmaceutic superior autonom din Bucureşti

Ştefan Minovici a fost doctor în chimie şi ctitorul învăţământului farmaceutic superior autonom din Bucureşti. Urmează şcoala primară în oraşul natal, iar cursurile secundare la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde, ulterior, va funcţiona şi ca preparator de fizică şi chimie. Absolvă, în 1893, Facultatea de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu diploma de licenţă în ştiinţele fizico-chimice. Între 1893 şi 1897 lucrează ca asistent în Institutul de Chimie din Berlin, sub îndrumarea marelui chimist german Emil Hermann Fischer, laureat al Premiului Nobel, unde, la rândul lui, iniţiază promoţii de elevi, care au devenit, în timp, reputaţi oameni de ştiinţă. La sugestia maestrului, studiază grupele oxazolilor şi imidazolilor aromatici, concluziile originale la care a ajuns fiind concretizate în teza sa de doctorat: Ueber einige aromatische Oxazole und Imidazole, publicată la Berlin în Berichte, vol. 29 din 1897. Se specializează şi în Toxicologia Aplicată (cercetări de chimie judiciară), în laboratoarele profesorilor germani M.E. Liebreich, L. Lewin şi A. Langgard (1896, 1898, 1900). În 1897 preia, prin concurs, conducerea Catedrei de Chimie Analitică din Şcoala Superioară de Farmacie, iniţial, în calitate de profesor agregat şi, apoi, de profesor definitiv. Aici, va preda în 1897 şi noţiuni de toxicologie. În intervalul 1923-1925 figurează ca profesor la Catedra de Chimie Analitică din Facultatea de Farmacie autonomă, recent înfiinţată, şi al cărei prim decan a fost. În 1925 se transferă la Facultatea de Ştiinţe, din Universitatea Bucureşteană, la Catedra de Chimie Organică, îndrumată până în 1918, de profesorul Constantin I. Istrati.

A fost membru corespondent al Academiei Române și decorat cu Legiunea de Onoare

La 8 iunie 1925 Ștefan Minovici este ales membru corespondent al Academiei Române. Pentru iniţiativa şi eforturile inestimabile depuse, prin memorii, acţiuni revendicative, studii documentare, în scopul creării facultăţii de farmacie independente şi, apoi, a organizării şi dotării catedrelor şi laboratoarelor, i s-a conferit în 1932 titlul de doctor în farmacie „honoris causa” şi o medalie comemorativă. Societatea de Chimie Biologică din Paris l-a distins cu Medalia „Pasteur”, pentru cercetările în problema colesterolului (1935), iar Societatea de Chimie din Franţa, al cărui membru de onoare era, i-a acordat Medalia „Lavoisier”. Pe lângă alte numeroase decoraţii şi distincţii, Minovici a primit din partea Statului Francez „Legiunea de onoare” în gradul de Cavaler (1936). Pe tărâm ştiinţific, activitatea profesorului Minovici s-a manifestat, cu precădere, în patru direcţii distincte ale chimiei: legale, analitice, organice şi biologice. În domeniul chimiei legale, în care se circumscriau şi cercetările de toxicologie aplicată şi de igienă industrială, el a acordat o mare atenţie grafologiei, considerată, la acea epocă, premieră în România. Într-un asemenea context, Minovici a introdus examene ştiinţifice performante (tehnici microscopice şi fotografice exacte, realizate şi cu un aparat fotografic, de concepţie proprie), pentru identificarea actelor şi bancnotelor falsificate, ca şi pentru dovedirea caracterului apocrif al anumitor testamente, parte aparţinând unor personalităţi cu nume sonore. În interiorul aceleaşi activităţi, el a studiat şi îmbătrânirea cernelurilor şi comportarea lor faţă de anumiţi reactivi chimici. În esenţă, aceste investigaţii au fost denumite de Minovici „grafologie judiciară”. Rezultatele obţinute au fost sintetizate într-un document-memoriu, intitulat Serviciul nostru chimico-legal, conţinând măsuri organizatorice şi tehnice pe care Ministerul de Justiţie şi le-a însuşit în totalitate.

A fost vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale de Chimie

Ștefan Minovici a fost medic legist în Institutul de Medicină Legală din Bucureşti (1897-1911), membru fondator şi secretar general al Societăţii de Chimie din România, apoi preşedinte, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, preşedinte de onoare al Societăţii de Ştiinţe Farmaceutice din România, vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale de Chimie, membru de onoare al Societăţii de Chimie Industrială din Paris şi al Societăţii de Chimie din Franţa, precum şi membru al Societăţilor de Chimie şi Biologie din Anglia, Franţa, Germania şi Polonia. Minovici a iniţiat tipărirea Buletinului Asociaţiei Corpului Farmaceutic din România, 1900, transformat în Buletinul de Farmacie şi Chimie din România – Organul Asociaţiunii Generale Farmaceutice, 1905, apoi, în Buletinul de Chimie Aplicată la Igienă, Biologie, Toxicologie şi Farmacie, 1907-1916.
După război, publicaţia este retipărită sub denumirea de Buletinul Societăţii de Chimie din România, având o infimă adresabilitate farmaciştilor. A fost preşedinte de onoare în colectivul de redacţie al periodicului, Farmacia Română. Revistă de Interes Profesional, 1920 şi a colaborat la numeroase alte publicaţii româneşti şi străine, printre care şi Arhiva pentru Ştiinţele Farmaceutice. Minovici a participat cu valoroase lucrări ştiinţifice originale la al III-lea Congres Internaţional de Chimie Aplicată şi la Adunarea Generală a Farmaciştilor Austrieci, Viena, (1898), la al IV-lea Congres Internaţional de Chimie Aplicată (cu o comunicare de grafologie judiciară), Paris (1900), la al IX-lea Congres Internaţional de Farmacie, Paris (1900), la al V-lea Congres Internaţional de Chimie (cu o lucrare de toxicologie aplicată), Berlin (1903), la al VI-lea Congres Internaţional de Chimie Aplicată, Roma (1906), apoi, la Cambridge (1923), Copenhaga (1924), Washington (1925).
În 1925, a organizat la Bucureşti Conferinţa Internaţională de Chimie, când s-a pus piatra fundamentală a Institutului de Chimie al cărui director a fost numit. Bibliografia profesorului Minovici cuprinde peste 160 de lucrări ştiinţifice, publicate în ţară şi străinătate, din domeniile chimiilor analitice, anorganice, organice, biologice şi judiciare, a sintezei chimice, toxicologiei, balneologiei, expertizelor medico-legale şi grafologice (peste 1.000 de rapoarte), învăţământului şi organizării farmaceutice etc.
Este autorul mai multor monografii documentare cu privire la importanţi oameni de ştiinţă români şi străini cum ar fi Aurel Babeş, Alfred Nicolaus Bernard Lendway, Dimitrie Negreanu, Petre Poni, Nicolae Teclu, Marcelin Berthelot, W.H. Perkin, sir Wiliam Ramsay etc.
M.I.