Statul paralel în ofensivă. Statul român în derivă

Statul paralel există și se vede asta în fiecare zi. Dar nu există singur, paralelismul însemnând că mai există ceva asemănător și comparabil. Acest altceva care există și asupra căruia acționează malefic statul paralel este, pur și simplu, statul titular, adică statul român oficial. Și există nu de ieri – de azi, sau de când și-au dat pesediștii seama în ședința de la Herculane, există din cele mai vechi timpuri, ca să zic așa, chiar de când e România stat. Iar mai înainte erau trei state paralele, în cele trei țări românești. Stat paralel există în toate țările de pe lumea asta, bineînțeles – mai puternic sau mai slab – funcție de puterea și controlul statului titular.
De fapt, aici e cheia problemei. Dacă statul oficial, titularul, e puternic și inteligent, atunci statul paralel e mic și prost. Și invers. Statul paralel a existat, există și va exista, că așa e când există miere, unii au pohte și pohtesc. Așa că nu putea să facă țara noastră excepție și să nu aibă stat paralel. Chiar și biserica recunoaște treaba asta, când spune că dincolo nu e numai raiul, mai e și statul paralel. Și exemple sunt multe. Păi, când Ion Antonescu conducea statul titular, aparent cu mână de fier, regele Mihai, pe care mareșalul nu dădea doi bani, a încropit un stat paralel, în cârdășie cu niște pezevenghi, așa-zis comuniști, care voiau mai mult decât aveau. Iar argeșeanul nostru, Ion Antonescu, a trebuit să vadă Moskova pe fereastră ca să înțeleagă că a fost învins de statul paralel.
Sau, când Ceaușescu credea că nimeni nu mai e ca el, adică împărățește peste statul titular și se „bate” cu rușii și cu americanii, Ion Iliescu și alți câțiva nemulțumiți, care voiau mai mult decât aveau, au construit statul paralel, care a ieșit din nou victorios. Bineînțeles că nu e chiar așa simplu, în ecuație intră și alte date, cum ar fi conjunctura politică, timpul probabil, cheful populației de a ieși în stradă și altele, însă esența problemei este lupta statului paralel cu statul titular.
Iar ce s-a întâmplat după Ion Iliescu, în legătură cu statul paralel, a fost dezmăț. A fost festival. Atotputernicul reprezentant al statului titular, prim-ministrul Adrian Năstase, în mintea lui viitorul președinte al României, a fost „generos” cu Traian Băsescu abuzând legea și oprind dosarul acestuia cu vânzarea flotei. Iar Traian Băsescu i-a spus de la obraz că se ocupă de organizarea statului paralel: „Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii”. A înțeles Adrian Năstase că statul paralel a învins doar când a venit poliția să-i pună cătușele, când a încercat să se bărbierească cu pistolul.
Apoi, pe vremea președintelui Băsescu și în continuare, până acum inclusiv, statul paralel s-a combinat, printr-o căpușare ciudată, cu statul titular, rezultând statul mafiot. Dar i-a scăpat ceva lui Băsescu, sau poate n-o fi știut. „Când nu mai sunt oi, lupii se mănâncă între ei”, spune o vorbă bătrânească, din popor. Exact ce se întâmplă acum. Cașcaval fiind din ce în ce mai puțin și doar în mâna statului titular, e normal ca statul paralel să joace „la rupere”. Doar citind în cheia asta devin limpezi atacurile aparent dezlânate ale lui Victor Ponta. Pentru că statul paralel nu construiește nimic, nu produce nimic, există doar ca să dărâme statul titular.
În concluzie, în opinia mea e neapărat nevoie, unu, de creșterea sănătoasă a sectorului privat și, doi, de dezvoltarea unui stat puternic, cu instituții puternice. Astfel încât statul malefic paralel să nu mai fie atras doar de averea statului titular, iar moșii și babele să se gândească de două ori când sar să se bată cu jandarmii.
Dle președinte Klaus Iohannis, acum, când se împlinesc 159 de ani de la Mica Unire, expresia „proiect de țară” vă spune ceva?