17 februarie 1673. Excomunicatul Jean Baptiste Poquelin muri, ca „Moliere în scenă”. Arhiepiscopul Parisului îi refuză înmormântarea în cimitir. Cu complicitatea regelui fu dus noaptea, pe furiş, spre locul de veci, ca să fie îngropat mai adânc de şase stânjeni, fără preot şi ceremonial. Dar o mulţime tot mai agitată, apărută ca din pământ, inunda strada, bara convoiul şi căuta să răstoarne mortul din sicriu, care nu era altcineva decât marele actor de comedie, regizor şi autor: MOLIERE.
4 ianuarie 2013. Moartea anunţată a unei cunoscute personalităţi din Bucureşti: regizor, actor, cascador, scenarist. Mulţime înfuriată în drumul spre crematoriu. Pregătită să oprească convoiul mortuar. Vociferează, strigă, ameninţă, ca la miting: tânăra soție este hulită, hărţuită, chiar ameninţată cu moartea. Mortul în pericol să fie aruncat din sicriu. Este vorba de Sergiu Nicolaescu… Vina lor? A lui, a lui Moliere? Şi unul şi altul s-au aflat în conflict cu biserica. Mai exact cu clerul. Cu bigoţii şi cu devoţii. Moliere scrisese şi jucase comediile năucitoare „Tartuffe”, „Dom Juan”. Dar şi „Avarul”, „Mizantropul”, „Bolnavul închipuit”, „Femeile savante”, „Doctor fără voie”. Sergiu Nicolaescu nu a turnat filme în care să atace instituţia bisericii. Dar nici nu s-a pus în slujba clerului. Şi clerul nu l-a iertat. Dar afurisenia definitivă aşa, neoficială, s-a întemeiat pe faptul că răposatul a ales incinerarea în loc de a se oferi viermilor pământului. Un alt cap de acuzare împotriva lui Moliere era că devenise un „geniu captiv”. Într-adevăr căutase şi s-a servit de producţia regelui. Dar acesta era sistemul când suveranul declara: „Statul sunt eu!”. A făcut concesii şi dramaturgul, ca mulţi alţii.
Filmele lui Sergiu Nicolaescu „Mihai Viteazul”, „Dacii”, „Columna”, dădeau apă la moară cultului personalităţii dictatorului! Nu se poate contesta! Dar erau, în primul rând, opere istorice, patriotice şi necesare acestui moment. Prizonier în sistem? Agitator politic? Activist convins? Rămâne de aflat dacă da și în ce măsură. Dar să nu uităm că a ieşit la televiziune când puterea nu era încă luată de revoluţie ca să declare: „Nu suntem derbedei!…”. Însă pentru că toate acestea nu erau destule ca să-l răpună, i-au pus în cârcă povestea aventurilor imorale. Nimic nou. Moliere fusese acuzat că i-a furat lui Racine, pe frumoasa Du Parc, efemera trecere prin idile cu micuţa Baron, că a coabitat cu actriţa talentată dar cu legături deșucheate Armande Bejart, ca, mai târziu, să se căsătorească chiar cu sora sau cu fiica ei Madeleine Bejart şi altele nenumărate. Aventurile lui Sergiu, dacă au fost, s-au consumat în tăcere. Şi de-a fost aşa, n-a făcut altceva decât să satisfacă oferte. Nu au existat reclamaţii, sesizări, procese cu hărţuieli sau să solicite careva despăgubiri. Spre deosebire de Moliere, care părea că este născut să facă lumea să râdă (spânatic, un cap mare pe un gât subţire, trup mătăhălos), Sergiu părea, cum se spune, un „bărbat bine”. Vitalist, viguros, irezistibil… Dar şi-a luat libertatea să-şi caute fericirea în artă. Unde nu evita să se pună în evidenţă. Poate chiar prea mult. Dar tot atât de adevărat este că le-a dat ocazia să se afirme pe ecranul de cinematografie, tuturor actorilor noştri mari. Ba unii chiar au ucenicit sub bagheta lui, adunaţi de prin provincie sau neprofesionişti. Ilarion Ciobanu sau Ileana Popovici, de pildă, n-ar rezista ca artişti fără filmele lui Nicolaescu.
Personaj complet. Poţi să-l priveşti dintr-o parte sau din alta. De sus sau de jos. Cel mai corect, de jur împrejur. Sumă de lucruri bune şi nebune. Bune-rele, toate rămân în cărticica vremii. Iar Sergiu Nicolaescu nu va putea să fie scos din cronica cinematografiei româneşti.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii