Joi, 17 septembrie, de la ora 15.00, în Sala Ars Nova de la Casa Cărții a Centrului Cultural Pitești, va avea loc lansarea cărții de poezie cu titlul „Îmbrățișare”, de Florian Silișteanu. Cartea de versuri «Îmbrățișare» are o precizare parodică, «Florian Silișteanu – lăcătuș-mecanic în poezie». Prezintă poetul George Smeoreanu. Evenimentul e dublat de participarea extraordinară a actriței Doina Ghițescu. Cântă Maria Gheorghiu.
„Nu toți poeții au o viață poetică, asta se știe”, precizează scriitorul George Smeoreanu. În cazul lui Florian Silișteanu, viața și opera sunt una mai poetică decât alta. Iar actorul Constantin Cotimanis spune că poetul este un paratrăznet al dezastrelor noastre, ne preia dezastrele pentru a crea deasupra un cer senin. Iar poetul Mircea Bârsilă, arată, tot pe copertă, că „Sunt lăcătuș mecanic în poezie”, afirmă Florian Silișteanu. Și, totuși, spune Mircea Bârsilă, el ține adesea, în această ipostază (cu acceptul lui Nichita Stănescu!), locul unui inginer în domeniu, nu abia cel de lăcătuș-mecanic.
Textul de prezentare a volumului „Îmbrățișare” propune, încă din titlul său paratextual, o imagine insolită și fertilă a poetului: „Florian Silișteanu – lăcătuș-mecanic în poezie”. Formula are, în aparență, o funcție ludică, aproape autoironică. În realitate, ea poate fi citită ca o adevărată definiție indirectă a unei concepții despre poezie. Poetul nu este prezentat aici ca un sacerdot al cuvântului, nici ca un creator desprins de contingent, ci ca un om care lucrează asupra unei materii rezistente, care trebuie desfăcută, ajustată, reparată și, eventual, repusă în funcțiune. Poezia devine astfel o formă de meșteșug, iar poetul – un artizan al unei realități deteriorate.
Această perspectivă este susținută de întregul discurs care însoțește volumul. Afirmația lui George Smeoreanu potrivit căreia nu toți poeții au „o viață poetică” introduce o distincție importantă între simpla producere a versurilor și existența unei sensibilități poetice permanente. În cazul lui Silișteanu, prezentarea insistă tocmai asupra acestei indistincții dintre viață și operă. Nu mai există, în această perspectivă, un poet care scrie poezie și un om care trăiește în afara ei. Poezia devine un mod de raportare la existență.
Această idee este esențială pentru înțelegerea imaginii poetului propuse aici. Dacă viața și opera se află într-o continuitate atât de strânsă, poezia nu poate fi redusă la exercițiul estetic al limbajului. Ea devine o formă de metabolizare a experienței. Poetul primește lumea în forma ei brută, contradictorie, uneori violentă, și încearcă să-i dea o altă configurație. De aici poate fi înțeleasă și una dintre cele mai puternice metafore asociate lui Silișteanu: aceea a poetului ca „paratrăznet al dezastrelor noastre”.
Metafora lui Constantin Cotimanis schimbă radical perspectiva asupra funcției poetului. Paratrăznetul nu elimină furtuna și nici nu împiedică producerea ei. El preia energia distructivă și o conduce într-o direcție în care aceasta nu mai produce dezastru.
Transferată în plan poetic, imaginea sugerează că poetul nu se află în afara crizelor colective, ci le absoarbe. El este expus tensiunilor lumii și transformă această expunere într-o formă de expresie. Poezia nu este, așadar, refugiu din fața realului, ci asumare a lui.
Aici se întâlnesc cele două imagini aparent foarte diferite: „lăcătușul” și „paratrăznetul”. Prima trimite la muncă, la tehnică, la intervenția asupra unei materii; cea de-a doua trimite la absorbția tensiunii și la protejarea unui spațiu amenințat. Împreună, ele construiesc portretul unui poet care nu contemplă pasiv lumea, ci intervine asupra ei. Poezia apare ca activitate de transformare.
În acest context, afirmația lui Silișteanu că există „lăcătuș-mecanici în poezie” dobândește o valoare mai mare decât simpla glumă de autor. Ea instituie o estetică a lucrului concret. Lăcătușul lucrează cu mecanisme, cu piese care trebuie potrivite unele în altele, cu sisteme care pot funcționa sau se pot bloca. Poetul procedează analog: caută raporturi între cuvinte, între imagini, între experiențe și sensuri. Versul nu este numai inspirație, ci și montaj. Poezia este și invenție, și tehnică.
De aceea, caracterizarea lui Silișteanu drept „lăcătuș-mecanic în poezie” poate fi citită și ca o contestare discretă a imaginii romantice a poetului inspirat, privilegiat, separat de ceilalți printr-o sensibilitate aproape sacerdotală. Poetul de aici coboară din zona solemnului și acceptă condiția meseriașului. El lucrează. Se murdărește simbolic de materia lumii. În loc să proclame adevărul, încearcă să-l monteze într-o formă suportabilă.
0 Comentarii