Spiridon Voinescu e un nume consacrat printre poeții piteșteni, deși unii (politicienii) îl știu doar director de gazetă, „Atitudine în Argeș”, prin volumele publicate anteriormente - „Taxă pe vis”, „Încă visător”, „Buget redus”, „Trecutul viitor”.
Iată că Spiridon Voinescu publică un nou volum, cel mai bun, la Editura „Tracus Arte”, și anume „Albul de Negru”. Nu intrăm în substanța cărții, foarte dense, rezumându-ne la poezia ce dă titlul volumului.
Poezia „Albul de Negru” de Spiridon Voinescu se construiește în jurul unei tensiuni fundamentale, înscrise chiar în titlu: aceea dintre alb și negru, dintre speranță și imposibilitatea împlinirii ei. Nu este însă vorba despre o simplă opoziție între lumină și întuneric. Albul nu dispare, ci este absorbit treptat de negru, până când speranța însăși ajunge să poarte semnul eșecului. Titlul exprimă astfel o adevărată răsturnare a valorilor simbolice: ceea ce ar trebui să lumineze devine parte a întunericului.
Invocația inițială - „Viață!” - deschide poemul sub semnul unei afirmări care este imediat contrazisă de imaginea „viselor închise”. „Speranțe de alb” se proiectează peste o realitate dominată de „gratii”, „zăbrele” și „gând peste gând”. Închiderea nu este, așadar, una exterioară, ci una a conștiinței. Gratiile sunt „de gând”, iar repetarea sintagmei „gând peste gând” sugerează acumularea unor limite interioare. Omul nu este captiv doar într-o lume potrivnică, ci și în propriile sale reprezentări despre această lume.
Universul imagistic al poemului se întunecă apoi progresiv: „șarpe de noapte”, „umbre”, „păsări de întuneric”, până la surprinzătoarea formulă „întunericul / cu nume de paradis”. Aici se află una dintre cheile textului. Paradisul, simbol tradițional al luminii și al salvării, nu mai este o realitate, ci doar un „nume” atribuit întunericului. Se produce astfel o inversare a simbolurilor: paradisul nu mai desemnează împlinirea, ci promisiunea ei devenită iluzorie. Aceeași logică apare în imaginea „focului de negru”. Focul ar trebui să lumineze și să transforme, dar aici el produce întuneric.
Finalul concentrează și răstoarnă întregul poem: „pușculița cu speranțe s-a umplut, / dar nu o mai poți sparge”. Este imaginea cea mai concretă și, în același timp, cea mai amară a textului. Speranțele au fost adunate, conservate, păstrate pentru un viitor; numai că, atunci când ar trebui să devină realitate, accesul la ele este blocat. Drama nu constă, prin urmare, în absența speranței, ci în imposibilitatea de a o recupera.
Forța poeziei stă tocmai în această transformare continuă a contrariilor: albul devine negru, paradisul devine întuneric, focul devine obscuritate, iar speranța devine captivitate. Textul nu descrie pur și simplu disperarea, ci eșecul posibilului: există vis, speranță, zbor, orizont, dar fiecare dintre aceste forme ale deschiderii este recapturată de o imagine a închiderii.
În acest sens, „Albul de Negru” poate fi citit ca o elegie a speranței nerecuperabile. Și totuși, există un paradox final: ceea ce nu mai poate fi „spart” în existență este deschis prin poezie. Punând în cuvinte captivitatea speranței, poetul îi restituie acesteia o formă de existență.
Albul nu mai poate triumfa asupra negrului, dar poate fi încă văzut, numit și transformat în sens. Iar aceasta pare a fi ultima, discretă formă de salvare pe care poemul o păstrează.
Citește și Echipa de robotică a Colegiului „Odobescu” – calificată la etapa naţională FIRST Tech Challenge
0 Comentarii